Iată-ne din nou aici, așa cum se cuvine după o pauză: puțin mai înceți și debusolați, cu gândurile încă împrăștiate, poate chiar cu o ușoară rezistență interioară la ideea că gata, vacanța s-a terminat și ne întoarcem înapoi la treabă. Nimic din toate astea nu e ieșit din comun și nici vreun semn că vacanța ne-a terminat puterea de concentrare sau elanul pentru muncă. Dimpotrivă: e semn bun. Înseamnă că ne-am relaxat și că acum motoarele au nevoie de un pic de timp până să ajungă din nou la turația cu care suntem obișnuiți.
Perioada de tranziție
Psihologia ne arată că mintea nu trece brusc de la odihnă la eficiență maximă, ci are nevoie de tranziții, pentru că așa funcționează orice ființă vie. Sistemul nostru nervos are propriul său ritm de adaptare, iar atunci când îl forțăm, rezultatul nu este performanța, ci oboseala, iritarea sau blocajul.
Antropologia confirmă acest lucru dintr-o perspectivă mai largă: în toate culturile tradiționale, oamenii au avut ritualuri clare de trecere între perioadele de sărbătoare și cele de muncă, între timp liber și responsabilitate. Exista un timp de revenire recunoscut, respectat și necesar. Noi am pierdut ritualurile, dar nu și nevoia profundă de ele.
De aici apare senzația de debusolare atunci când revenim după o pauză. Ai senzația că nu mai știi ce ai de făcut, cum să conduci mașina, ce să pui în geanta de birou, de parcă ai fi lipsit un an, nu o săptămână sau două. Și asta nu pentru că munca ar fi, în sine, insuportabilă, ci pentru că încercăm să sărim peste etapa de reașezare.
Pretindem de la noi să fim „ca înainte” din prima zi, de parcă pauza n-ar fi existat și n-ar fi lăsat urme în corp și în minte.
Încet, încet
Un prim lucru practic care ajută, deși pare banal, este să nu începi cu toate odată. După o pauză, creierul are nevoie să-și recapete sentimentul de competență, nu să fie copleșit de gândul că are de făcut un milion de lucruri deodată. Listele interminabile făcute din prima zi nu motivează, ci activează stresul.
O listă de sarcini mai scurtă, realistă, ba chiar modestă, îi transmite creierului mesajul corect: „Sigur sunt capabil să fac ce am de făcut și e un punct de începere realist.”
Din perspectiva ritmurilor naturale, oamenii nu au fost construiți pentru intensitate constantă. Antropologii vorbesc despre viața umană ca despre o succesiune de cicluri: efort și retragere, concentrare și repaus.
Cultura noastră modernă valorizează aproape exclusiv expansiunea, ignorând complet fazele de revenire. Dar corpul nu ține cont de valorile noastre culturale, ci tinde să funcționeze ciclic, indiferent ce ne-am dori.
Un alt pas important este să ne reconstruim diminețile înainte de a ne cere performanță. Felul în care intrăm în zi contează mai mult decât ne place să recunoaștem. O dimineață trăită exclusiv pe grabă și notificări spune corpului că urmează pericol, nu concentrare. În schimb, un ritual mic, repetabil, care păstrează ordinea lucrurilor, câteva minute de liniște la cafea, ideal fără ecran, ci cu ochii pe fereastră, creează sentimentul de siguranță. Iar siguranța este baza reală a concentrării de lungă durată.
Mai apare apoi un adevăr important: după o pauză, nu ne întoarcem exact la aceeași versiune a noastră. Chiar și o pauză scurtă schimbă ceva în noi: ne amintim cum se simte să nu fim mereu pe fugă, ne dăm seama mai clar ce ne lipsește. Frustrarea apare adesea nu din cauza muncii, ci din discrepanța dintre ritmul de care ne-am bucurat în pauză și cel în care trebuie să reintrăm.
În loc să ignorăm această tensiune, putem face un exercițiu simplu: să ne întrebăm ce am vrea să păstrăm din starea de pauză. Sigur, nu toate părțile plăcute sunt compatibile cu viața de zi cu zi, dar aproape întotdeauna există ceva: o pauză reală la prânz, o seară cu prietenii, o oră pe zi fără nicio obligație. Micile ajustări contează mai mult decât schimbările radicale și se pot pune în practică fără prea mult efort.
Un ultim lucru esențial ține de felul în care vorbim cu noi înșine. Judecata interioară consumă mai multă energie decât munca propriu-zisă. Când ne spunem: „ar fi trebuit să fiu deja în priză”, corpul se încordează. Când ne permitem să intrăm treptat în ritm, apare spațiul, iar din spațiu se nasc claritatea și capacitatea de a ne concentra, deci de a ne vedea de treabă eficient. Să avem un an nou bun, cu spor, sănătate și inspirație!
Foto: Freepik
