Până la ora actuală, 51 de femei și-au pierdut viața în România: victime ale violenței în familie. Am căutat să înțeleg, cu ajutorul medicului psihiatru Ioan Mirea, realitatea din spatele acestor statistici înfiorătoare. Spun „am căutat” pentru că, de fapt, femicidul îmi pare în continuare de neînțeles: cum ajunge cineva să ucidă o persoană pe care, la un moment dat, a iubit-o?
Ruxandra Rusan: Ioan, ce se petrece în mintea unui bărbat care își atacă - și ucide - partenera sau fosta parteneră de viață?
Ioan Mirea: Violența domestică este un subiect foarte complicat, în primul rând pentru că problema nu este doar una de natură psihopatologică. Adică nu vorbim, în primul rând, despre „boală psihică”. E foarte simplu să abordăm tema strict din perspectiva sănătății mintale și să spunem: „Da, acești bărbați care și-au ucis partenerele sau fostele partenere sunt bolnavi psihic, au tulburări de personalitate.”
Societatea în care trăim are nevoie de explicații simple și mediatizarea tinde să ne ofere mai degrabă scuze, nu explicații. E mai ușor să ne împăcăm cu ideea că acești bărbați au o problemă medicală, psihiatrică – că „li s-a întâmplat ceva la cap” – și de aceea au comis aceste acte de violență. Doar că realitatea este mult mai complexă. Dacă am vrea neapărat să o numim „boală”, eu aș spune că este o boală socială, o boală culturală. Violența domestică este puternic înrădăcinată într-o anumită cultură, într-un anumit tip de societate, în felul în care suntem educați, în felul în care funcționează instituțiile. Avem mai multe straturi pe care acționează violența.
„Violența nu înseamnă doar bătaie. Începe mult mai devreme.”
R.R.: De multe ori, când spunem „violență domestică”, ne gândim automat la lovituri, la vânătăi. Ce nu vedem, de fapt?
I.M.: Noi ne imaginăm că violență înseamnă exclusiv violență fizică – bătaie, agresiune corporală. Poate, în cel mai bun caz, mai includem și violența verbală: înjurături, jigniri, umilințe. Dar straturile sunt mai multe. Există violență simbolică – acele „vorbe de duh” care circulă nestingherite în cultura noastră:
„Rufele nu se spală în public.”
„Bărbatul e capul familiei.”
„Bărbatul e cocoșul în casă.”
Aceste sloganuri, aparent banale, încurajează femeile să nu vorbească despre ce li se întâmplă, îi încurajează și pe copii să tacă la școală despre ce se petrece în familie.
Apoi vorbim despre forme de violență domestică mult mai subtile, dar extrem de toxice:
- controlul coercitiv – cu cine are voie femeia să iasă, ce are voie să facă, cu cine poate să vorbească;
- controlul financiar – când partenera nu are acces la propriii bani sau nu are deloc venituri, pentru că „se ocupă el de tot”;
- gaslighting – acel joc psihologic în care abuzatorul pune constant la îndoială percepțiile și realitatea partenerei: „Ți se pare”, „Ești prea sensibilă”, „Nu s-a întâmplat așa”.
Toate aceste lucruri nu lasă urme fizice, nu pot fi înregistrate ușor, dar erodează profund sănătatea psihică a cuiva. Și sunt foarte greu de demonstrat public. Ajungi, ca victimă, să te întrebi: „Oare exagerez? Oare sunt eu problema?”
Iar societatea setează, practic, o limită: „Dacă nu te bate de să ajungi la IML, nu e chiar așa grav.” Cam aici punem noi pragul. Ăsta este standardul. Așa că abuzul începe mult, mult mai devreme decât palma, decât lovitura de pumn.
Pragul de toleranță: „Cât acceptăm” se învață în familie și în societate
R.R.: Unde se hotărăște, de fapt, ce e acceptabil și ce nu?
I.M.: Fiecare își setează acest prag de toleranță: de la nivel micro (familie, cuplu) până la nivel macro (societate). Ce vedem în jur, ce auzim la părinți, la prieteni, ce vedem în media – toate acestea ne spun, mai explicit sau mai subtil, ce „se poate” și ce „nu se face”.
Dacă mesajul dominant este: „Eh, mai ridică și vocea, se întâmplă în toate casele” sau „Important e că îți aduce bani acasă” sau „Nu divorța, ce-o să zică lumea?”, atunci toleranța noastră la abuz crește. Ajungem să considerăm normal ceva ce, de fapt, e o încălcare gravă a demnității și a siguranței noastre.
R.R.: Pare că sunt din ce în ce mai multe cazuri de violență domestică. Vedem știri pe această temă aproape în fiecare săptămână. E mai rău acum sau doar vedem mai mult?
I.M.: Din perspectiva mea, faptul că vedem mai des aceste cazuri în presă nu înseamnă neapărat că sunt mai multe decât înainte. Înseamnă că sunt mai vizibile.
Violența domestică a existat dintotdeauna în spațiul românesc și va continua să existe până când vom avea măsuri coerente de prevenție și sancționare. Acum suntem mai conștienți de fenomen, știrile circulă mai repede, social media amplifică orice caz. Senzația e că trăim într-un vârf al violenței. Probabil că am avut perioade în care situația era chiar mai gravă, dar nu știam.
Contează să înțelegem și altceva: toate aceste produse media – de la podcasturi serioase până la show-uri de divertisment – sunt, în fond, forme de entertainment. Și când spun „entertainment” nu mă refer la ceva amuzant, ci la ceva care trezește emoții. O știre despre un femicid produce revoltă, tristețe, groază. Un show de comedie produce râs. Dar mecanismul emoțional e același: ni se activează ceva, consumăm conținutul, trecem mai departe. Asta riscă să transforme tragedii reale în încă un „episod” într-un flux nesfârșit de emoții de consum.
„Crima nu apare din senin. Se naște dintr-un sentiment de proprietate.”
R.R.: Ce se întâmplă în mintea unui om care „trece granița” și ia o viață?
I.M.: Ca să înțelegem asta, trebuie să ne uităm la modelul de societate în care trăim. Dacă te întreb: în lumea noastră, cine e perceput, în general, ca fiind mai „îndreptățit” la putere, control, statut: bărbatul sau femeia?
Răspunsul e simplu: bărbatul.
Așa funcționează societatea. Ne place sau nu, succesul, statutul, controlul sunt văzute ca atribute tradițional masculine. Când apare o femeie de succes, o femeie care conduce un stat, o companie, o instituție (gândiți-vă doar la Maia Sandu sau la Jacinda Ardern, fost prim-ministru în Noua Zeelandă, care a făcut atât de multe schimbări excepționale), ce clișeu auzim? Că e „în energie masculină”, că e „prea ambițioasă”, că e „rece”. Adică succesul ei e tradus tot în termeni masculini.
Dacă mergem la nivel micro, în interiorul familiei, bărbatul este adesea văzut ca cel care trebuie să dețină controlul. Este crescut să fie „capul familiei”, să fie cel care decide, cel care „știe mai bine”. În același timp, mulți băieți sunt învățați de mici să își reprime emoțiile:
„Băieții nu plâng.”
„Fii bărbat.”
„Nu fi slab.”
Emoțiile „feminine”, vulnerabilitatea, empatia, teama sunt reprimate. Rămâne, în schimb, presiunea de a avea succes, bani, statut. Din această combinație (presiune de succes + drept de control + lipsă de alfabetizare emoțională) se naște un teren perfect pentru abuz.
Dacă eu, ca bărbat, sunt crescut cu ideea că mi se cuvine să dețin controlul asupra partenerei, ajung foarte ușor – la nivel inconștient – la sentimentul că am un fel de drept de proprietate asupra ei. Când femeia pleacă, când spune „nu”, când refuză să mai joace rolul de până atunci, nu mai vorbim despre o despărțire între doi oameni, ci despre o pierdere a statutului, o umilință.
În cazurile extreme, omul ajunge la concluzia: „Dacă nu mai e a mea, nimeni nu o mai are.” Asta este logica crimei. E înfricoșător, dar e profund legată de felul în care am construit rolurile de gen și puterea în societate.
Nu poți pune diagnosticul de crimă cu o consultație psihiatrică
R.R.: De multe ori ne întrebăm: „De ce nu intervine cineva mai devreme?” Dacă o femeie merge la poliție, raportează un abuz, spune că partenerul a amenințat-o, că a alergat-o cu cuțitul – de ce nu există și o evaluare psihiatrică obligatorie? Putem detecta un potențial criminal din timp?
I.M.: Aici e un punct sensibil. Intuiția ne spune că ar fi logic ca un psihiatru să „verifice” cât de periculos este acel bărbat. În practică, însă, mulți dintre acești oameni sunt perfect normali din punct de vedere psihiatric. Nu au un episod psihotic, nu au un episod maniacal, nu sunt într-o psihoză acută. Sunt oameni care pot funcționa social, profesional, au discernământ, știu ce fac.
Psihiatria are rolul de a stabili dacă o persoană are sau nu discernământ în momentul comiterii unei fapte, iar asta se face prin expertize, comisii, după ce fapta a avut loc. Dar majoritatea acestor bărbați știu foarte bine ce au făcut.
Dacă îi întrebi: „Ai omorât-o pe partenera ta cu 20 de lovituri de cuțit. Te simți vinovat?” Îți vor răspunde: „Da, simt vinovăție, dar m-a înșelat/ m-a provocat/ m-a făcut de râs.” Din punct de vedere psihiatric, asta nu înseamnă automat boală. Aici vorbim de o problemă morală, socială, culturală, nu de una strict medicală.
Ca să înțelegem cum funcționează ideea de „boală psihică”, e util să ne uităm la istorie. În secolul XIX, în Statele Unite, exista „drapetomania” – o „boală” inventată pentru sclavii care fugeau de pe plantație. Faptul că un sclav își dorea libertate era etichetat ca tulburare psihică. Homosexualitatea a fost considerată boală psihică până în anii ’70.
Asta arată cât de mult depinde un diagnostic psihiatric de contextul social și cultural. Putem lua niște trăsături, le punem într-o carte, 300 de oameni semnează că „asta e boala” și, brusc, devine realitate. De aceea spun că, în cazul violenței domestice, vorbim mai degrabă despre o boală socială.
Ce se poate face acum: legislație, brățări electronice, consecințe reale
R.R.: Educația schimbă generații, dar femeile sunt ucise acum. Ce putem face pe termen scurt, la nivel de societate?
I.M.: Din punctul meu de vedere, cele mai rapide rezultate se pot obține prin măsuri legislative clare și ferme – prin ceea ce numim „contract social”.
Asta înseamnă:
- consecințe mai aspre pentru agresori, aplicate rapid și coerent;
- măsuri de protecție pentru victimă care să nu depindă de bunăvoința ei sau de curajul ei de a insista (de exemplu, să nu mai rămână la latitudinea victimei dacă agresorul poartă sau nu brățara electronică, ci să fie o măsură automată, obligatorie, din momentul în care există un ordin de protecție).
Poate suna dur, dar o formă de „stigmatizare pozitivă” e necesară: să fie clar, și pentru el, și pentru cei din jur, că a trecut o linie gravă. Fără un cadru legal ferm – poliție, parchet, instanțe, servicii sociale care chiar funcționează – rămânem doar la nivel de discurs.
„Dacă punem presiunea tot pe victimă, suntem parte din problemă.”
R.R.: De multe ori, discursul public se întoarce spre femei: „Să învețe să plece la timp, să nu mai accepte, să recunoască semnele.” Ce simți când auzi asta?
I.M.: Mi se pare că, atunci când punem presiunea doar pe femei – „să știe cum să se apere, cum să fugă, cum să se protejeze” – suntem, de fapt, parte din problemă. Pentru că normalitatea ar trebui să fie alta: o femeie să nu aibă nevoie să se apere de partenerul ei.
Nu cred că soluția e să le spunem victimelor „ce să facă mai bine”. Sigur, în practică, e important să existe linii de ajutor, adăposturi, consiliere, mecanisme de ieșire din relații abuzive. Dar ca mesaj social, e profund nedrept să le cerem femeilor să devină mai vigilente, mai prudente, mai atente – în timp ce nu punem aproape deloc accent pe responsabilitatea bărbaților.
Cred că trebuie să ne adresăm bărbaților și să redefinim, împreună, ce înseamnă masculinitatea și feminitatea, care sunt limitele acestor roluri și cum putem trăi fără ca ele să devină o închisoare.
Schimbarea pe termen lung: educație, discuții reale, gândire critică
R.R.: Ce putem face, fiecare dintre noi, într-o lume în care pare că se tot întăresc discursurile tradiționaliste, conservatoare?
I.M.: Trăim într-un moment în care, din păcate, există o tendință clară către reîntoarcerea la modele foarte rigide:
- bărbatul conduce,
- femeia se supune,
- familia „tradițională” este idealizată,
- rolurile sunt creionate grosier în alb și negru.
Eu cred că schimbarea reală începe la nivel individual și relațional.
Putem să facem câteva lucruri:
- să discutăm cu copiii noștri, cu prietenii, cu părinții noștri despre aceste roluri – nu în teorie, ci în viața lor concretă;
- să le oferim acces la un alt fel de gândire, la alte modele de relație, în care puterea și controlul nu sunt ingredientele principale;
- să exersăm ceva ce nu prea folosim: gândirea critică.
Să ne întrebăm: „De ce cred asta despre bărbați și femei?”, „De unde vine ideea că succesul e masculin?”, „De ce mi se pare normal ca bărbatul să fie „capul familiei”?” Dacă nu mai luăm lucrurile „de-a gata”, dacă nu mai înghițim teorii gata mestecate – fie că vin de la influenceri, fie din familie, fie chiar din interviul acesta – atunci există o șansă reală să schimbăm ceva. Ideal ar fi să ajungem într-un punct în care putem să nu fim de acord unii cu alții fără să ne certăm. Să putem spune: „Eu văd altfel lucrurile” și să rămânem în dialog, nu în tabere opuse.
Schimbările sistemice – în legi, în instituții – vor veni greu, poate în 10, 20, 30, 100 de ani. Dar ele nu pot apărea fără această muncă de zi cu zi, în cercul nostru mic: în cuplu, în familie, la birou, în cercul de prieteni.
Resurse pentru victimele violenței domestice (n.r.)
📞 Linii telefonice naționale
• Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați (ANES) – 0800 500 333 (gratuit, 24/7) — linie naţională pentru victime ale violenţei domestice, discriminării de gen şi traficului de persoane. Agenția pentru Egalitate de Șanse+2Find A Helpline+2
• Naţional – aceeaşi linie: 0800 500 333.
🏢 Asociaţii / centre specializate
• Centrul FILIA – Tel: 021 313 8024 · Email: office@centrulfilia.ro Centrul Filia
• A.L.E.G. – Asociaţia pentru Libertate şi Egalitate de Gen – Tel: 0753 893 531 · Email: contact@aleg-romania.eu (oferă consiliere psihologică pentru victime ale violenţei domestice) A.L.E.G+1
