În fiecare an, Crăciunul vine cu o promisiune șoptită: că e de-ajuns să fie bine. Frumos. Liniștit. Un moment în care lucrurile se așază în propria lor matcă, măcar pentru câteva zile. Ne apropiem de Crăciun cu această așteptare, uneori fără să ne dăm seama, ca și cum ar fi un prag pe care trebuie să-l trecem „cum se cuvine”. Avem în minte tabloul idilic al casei curate, al bradului impecabil, cu cadouri împachetate frumos, cu masa îmbelșugată și cu familia în armonie.
Și totuși, de multe ori ajungem în pragul Crăciunului deja obosiți. După un an lung, dens, plin de decizii, griji și ajustări. Ajungem cu energia fragmentată, cu atenția împrăștiată, cu sufletul puțin în urmă față de ce se întâmplă în jur.
Iar Crăciunul, în loc să ne întâmpine ca un timp special, decupat din goana zilnică, pare uneori să ne aștepte ca o linie de start într-o cursă pentru care nu suntem suficient antrenați.
Poate că aici se strecoară o confuzie. Poate că, fără să vrem, am transformat sărbătoarea într-o probă de stare bună, de apropiere, de emoție potrivită. O probă în care suntem convinși că ar trebui să ne simțim într-un fel anume: mai recunoscători, mai prezenți, mai bucuroși.
Dar emoțiile și liniștea interioară nu vin la comandă.
Poate că sărbătorile, în general, nu sunt despre a ajunge, brusc, într-o stare ideală, ci despre a ne permite o pauză reală, nu una bifată în calendar. O pauză de la graba de a rezolva, de a demonstra, de a corecta ce nu e încă așezat în noi sau în relațiile noastre, iar tot ce căutăm va veni de la sine. Pentru că există o formă de odihnă care nu ține de somn sau de vacanță, ci de permisiunea de a nu performa emoțional, de a nu forța bucuria, dar nici de a o respinge, când apare. De a lăsa lucrurile să fie mai simple, mai lente, mai aproape de adevăr.
Crăciunul poate fi luminos și blând în același timp. Poate fi o masă în jurul căreia nu se spun lucruri mari, dar se simte siguranța de a fi în sânul familiei sau între prieteni dragi. Poate fi o conversație care nu caută concluzii, o după-amiază fără planuri, în care nu se întâmplă nimic spectaculos și tocmai de aceea e bine. Poate fi lipsa zăpezii (chiar așa, de câți ani n-am avut zăpadă de Crăciun, în București?) sau un brad un pic cam chel, un cadou nu foarte grozav, dar oferit din suflet. Putem folosi tocmai aceste imperfecțiuni ca să ne relaxăm și să ne aducem aminte că suntem bine.
Pentru unii, aceste zile de sărbătoare sunt expansive și pline de oameni. Pentru alții, sunt mai degrabă un spațiu de retragere. Niciuna dintre variante nu e greșită. Crăciunul nu cere uniformitate, nici intensitate artificială, cere doar sinceritate. Să fim cine suntem.
Grija față de suflet începe exact aici: în a ne recunoaște limitele fără vinovăție, în a ști când avem nevoie de apropiere și când avem nevoie de spațiu, în a ne acorda aceeași atenție pe care o oferim, adesea, celorlalți.
Grija nu înseamnă să faci mai mult. Uneori, înseamnă să rămâi puțin mai mult într-un moment care îți face bine. Alteori, să ieși dintr-un context care te obosește. Să spui „ajunge pentru azi”, fără explicații lungi. Și să alegi simplitatea binelui în locul efortului colosal pentru un mai bine de care nu mai ai energie să te bucuri.
Crăciunul poate fi un timp al gesturilor mici și așezate, al tăcerilor senine, care odihnesc și nu apasă. Al prezenței care nu cere nimic în schimb. Un timp în care nu trebuie să repari nimic, ci doar să fii atent la magie. Poate că adevărata lumină a sărbătorilor nu vine de la beculețele din oraș, ci din felul în care ne permitem să încetinim, să renunțăm la așteptările presante și să ne creștem disponibilitatea de a fi aici, acum, fără comparații și fără evaluări.
Există o frumusețe discretă în Crăciunul trăit fără scenariu. În momentele care sunt ținute minte, fotografiate fără să avem în plan să postăm pozele nicăieri. În liniștea care se instalează atunci când nu mai cerem zilelor acestea să ne schimbe viața, ci doar să ne țină un pic pe loc.
Iar când lăsăm Crăciunul să fie o pauză, nu o probă, se întâmplă ceva important: ne întoarcem mai blânzi către noi înșine. Și, din acest loc, putem fi mai blânzi și cu ceilalți. Poate că asta e suficient. Poate că ăsta e, de fapt, darul, iar nouă nu ne rămâne decât să îi punem o fundă colorată și să ne bucurăm de el.
