Îmi amintesc de parcă a fost ieri momentul în care, să fi avut vreo 13-14 ani, mi-am spus ceva de genul (reinterpretez stilistic momentul, atât pentru bucuria jocului scriitoricesc, cât și pentru a nuanța modul în care memoria prelucrează amintirea):
— Nu se mai poate așa, Carmen (nu-mi mai amintesc motivul supărării, dar cred că era legat de școală). Dacă începi o carte, citește-o până la final. Nu te apuca de alta sau de altele. Oricât de mare ar fi tentația. Că te pierzi pe drum. Nu mai ajungi la destinație (adaug acum pentru plăcerea formulării- destinația unei fundații de cultură solidă). Doar te păcălești că ai înțeles ceva din text.
— Și asta chiar dacă nu îmi mai place sau descopăr alta mai interesantă între timp? Aș vrea să le încep pe toate, să gust din fiecare.
— Te cred, însă nu pare o idee bună acum. Mai târziu poate că va fi. Decizia asta e musai să o respecți fără întârziere. De azi înainte vei duce la final orice lectură începi. Capisci?
Pentru frumusețea textului, am dat o mai mare adâncime dialogului intern de atunci și cert este că pentru mine a fost un punct de cotitură important. Au urmat ani întregi în care am citit până la capăt și cele mai plictisitoare texte, doar ca să rămân fidelă promisiunii pe care mi-am făcut-o atunci.
Capcanele unei minți împrăștiate
Nici nu știam eu că mă aflam în prezența unei descoperiri a funcției executorii a creierului, pornind de la o experiență pe care, resimțind-o dureros, îmi doream să o modific: o parte din mine a trasat ferm o limită altei părți și a convins-o să nu mai amân lectura pâna la final al unui text, doar pentru că a apărut o altă tentație la orizont. Și tare m-aș fi bucurat atunci să-mi ajungă în fața ochilor și textul care să mă ajute să înțeleg ceea ce tocmai mi se întâmplase.
Însă, cum cred în povestea cu dar din dar de cunoaștere se face rai pentru toți cei care vor să-și cunoască mai în profunzime relația cu „abilitatea de a începe proiecte sau activități fără a le amâna, eficient și la timp” (p.225), cu alte cuvinte opusul AMÂNĂRII, PROCRASTINĂRII, iată că acum avem și un fel de naș cu litere pentru mințile noastre împrăștiate de traume, de abuzuri și de suprastimularea noastră modernă în cartea publicată la Editura Herald: “De la minți împrăștiate la succes” de Peg Dawson și Richard Guare.
Cu toate astea, în multe alte privințe, încă mă simt prinsă în insectarul unor obișnuințe comportamentale din care să pară că nu am cale de ieșire. Nu mă dau în vânt după întocmirea de hârțoage administrative, după călcarea hainelor, după aranjatul patului, după sortarea email-urilor sau curățenia în sufragerie, după gestionarea atentă a finanțelor și, cu siguranță, aș găsi un serial de pe Netflix cu mult mai atractiv.
Și da, este nevoie să mă conectez conștient la principiul realității pentru a amâna filmul, nu micile îndatoriri ale traiului între oameni, nu în junglă. Fără să exagerez în cealaltă privință. A unei discipline prea rigide. Care să-mi răpească o altă bucurie. Cea de a fi.
Nu mi-e ușor să renunț la tentația de a amâna astfel de activități, precum cele enumerate mai sus, chiar dacă îmi propun cu toate pânzele sus să renunț la procrastinare, încet-încet. Și asta chiar dacă știu și mecanismul care face aproape imposibilă lepădarea de ele: cu cât sunt mai întărite de repetiții de ani de zile, multe dintre ele devin reflex automat și sar pârleazul pe deasupra rațiunii și mai ales pe deasupra voinței. De asta, cu cât sunt instalate mai devreme, mai de pe la vârste de pici, cu atât sunt mai valoroase deprinderile de a avea grijă de tine, de relațiile importante și de spațiul în care trăiești.
Cum se naște procrastinarea
Procrastinarea este și ea învățată prin modul în care ne-am adaptat, copii fiind, la cerințele parentale și la modelul viu pe care relația mamei și a tatălui cu îndeplinirea sarcinilor de zi cu zi sau a dorințelor lor profunde ni l-au pus în fața firii.
Tendința de amâna este și ea un automatism de funcționare. În ciuda unor costuri la nivel de stimă de sine, valorizare, încredere, bunăstare internă și relațională, se ține ca scaiul de ignoranța noastră. Ne împiedică să aducem aproape de noi reușita. Și nu ne dă pace.
Este în natura noastră să tindem să amânăm ceea ce nu ne place. Principiul infantil al plăcerii scoate bomboana de ciocolată în fața salivării noastre imaginare. Și asta chiar dacă, în fața indicelui nostru glicemic, fiecare celulă a corpului nostru ne cere să o iubim prin a nu mai mânca dulce în exces).
La fel, tindem să împingem departe de noi și ceea ce pare foarte greu, ca și cum n-am ști că nu e nevoie să finalizăm în trei timpi ceea ce ne amintește de Sisif. E nevoie doar să începem. Să mergem cu pași mărunți, consecvent, pe o cale a creșterii noastre întru reziliență, a îmblânzirii spaimelor minții și trupului nostru de fantomele necunoscutului.
Dacă ne mai oprim să admirăm și peisajul, pe măsură ce ne vedem de drum, iată, deja schimbarea e în noi, cu noi. O transformare care poate fi însoțită de multe de multe și minunate cărți-ghid, cum este și cea menționată mai sus, “De la minți împrăștiate la succes” de Peg Dawson și Richard Guare.
Alexandrina Carmen Ene este Doctor în psihologie clinică, psihopatologie și procese creative la Universitatea Paris 13 - “Paris Sorbonne Cité”, Franța.
Foto: Freepik
