Atunci când vin colindătorii, îi primim în casa curată și îngrijită. Îi invităm, ca pe orice oaspete, în sufragerie, încăperea cea mai mare și mai primitoare din casă. La fel se întâmplă și în satele din Maramureș: atunci când vin colindătorii, după ce cântă o colindă la fereastră, intră în casă și sunt primiți, de regulă, în „casa mare”, „camera bună”, „odaia de parade”, ori „camera dinainte”, cum este denumit spațiul festiv țărănesc. Tot o sufragerie, dar în termeni țărănești, cum îmi spunea Ileana din Săliștea de Sus (pe Valea Izei, Maramureș). Acolo este etalată și zestrea fetelor, cel puțin partea compusă din textile: covoare, cergi, ștergare, cuverturi și fețe de perne decorate, toate făcute de mâna iscusită a femeilor.
Cu câteva săptămâni înainte de Crăciun, toate aceste obiecte sunt curățate și aranjate înapoi în încăperea pregătită pentru a primi oaspeți. Dacă e zăpadă, covoarele și cergile se „spală” în zăpadă. Dacă nu, sunt scuturate bine de praf, pentru a fi, mai apoi, aranjate la locul lor: pe perete, pe paturi, ori pe „rudă” (un vechi element de decor, “culmea”, cum i se spune în alte regiuni, adică o bârnă de lemn agățată de tavan în capete, amplasată deasupra paturilor; peste această bârnă se pun, într-o ordine anume, țesături). Mai apoi sunt spălate fețele de masă, ștergarele și fețele de pernă, cusute cu măiestrie.
După ce casa e curată și aranjată, e timp de făcut și mâncare bună: sarmale, cozonaci, prăjituri și multe altele. Dar nu despre mâncare vreau să vă spun în rândurile ce urmează, ci despre „stolnic”, un colac frumos împodobit cu ornamente făcute din aluat și așezat pe masă, în camera bună, în ajunul sărbătorii. Stolnicul trona pe masă de la Crăciun până de Bobotează, când se încheiau sărbătorile de iarnă. Nu trebuia mișcat din loc. Așa era mai demult, astăzi probabil că în puține case se mai pune un colac pe masa din camera bună. El avea rolul de a asigura belșug și pace familiei.
Un alt gest pe care îl făceau gazdele mi se pare spectaculos și duios în același timp, prin intenția cu care era încărcat: de Crăciun și Anul Nou erau legate picioarele mesei cu un lanț, ca să rămână familia unită tot anul.
Cele două gesturi sunt, dacă vreți, magice prin simplitatea și rostul lor: cele douăsprezece zile cât țin sărbătorile de iarnă, de la Crăciun până la Bobotează, prefigurează cum va fi anul care vine, când nu trebuie să lipsească cele de-ale gurii și familia să fie unită.
De colindat se colindă, de altfel, nu doar de Crăciun, ci chiar și în preajma zilei care încheie sărbătorile de iarnă. Între Anul Nou și sărbătoarea Botezului Domnului, când preotul merge să binecuvânteze casele, înainte cu 4-5 case colindă copiii cu „Tiralexa” (un cuvânt care stâlcește expresia „Kyrie Eleison” din greacă care înseamnă „Doamne, miluiește!”). Ei aruncă grâu din traistele lor și strigă, menind bunăstare gazdelor:
Tiralexa, Doamne,
Grâu de primăvară
Și-n pod și-n cămară
Și pe prispă-afară.
Noi strigăm pă sub butuci
Să ne dați vreo două nuci;
Noi strigăm pă sub podele
Să ne dați vreo două mere.
La final, după ce primesc darurile, copiii mulțumesc:
Câți cărbuni în vatră
Atâția pețitori la fată;
Câte pene pe cocoș
Atâția coconi [copii] frumoși!
Iar la final, colindătorii se ridicau de la masă și spunea o „mulțămitură” sau o urare, menită să asigure bunăstare, pe care v-o doresc și dumneavoastră, cititorilor.
Anamaria Iuga, etnolog, este lector la Fundația Calea Victoriei, unde va susține evenimentul Poveşti spuse de obiecte. Camera îmbrăcată ţărăneşte din Maramureş, pe 16 decembrie.
Foto: arhiva personală
