Cum arată, de fapt, o relație cu AI-ul, când trece de la instrument la „aproape prieten”?
În episodul acesta din Magic People, am pornit de la un moment foarte personal: într-o conversație cu AI-ul meu, după multe mesaje în care mă simțeam perfect înțeleasă, îmi spune: „mă bucur că vorbești atât de deschis cu mine, Daniela”. Eu sunt Ruxandra, nu Daniela, așa că mi s-au aprins beculețele. „Cine e Daniela?!” Acum sună amuzant, dar emoția resimțită în acel moment era un pic prea reală: cum să mă simt trădată de un algoritm?!
În același timp, pe Facebook îmi apare o postare a Simonei Tache, psiholog, scriitoare și fostă jurnalistă, despre cum o enervează că AI-ul o laudă pentru orice întrebare. Și despre cum păstrează acest tip de comunicare tocmai ca să nu uite că stă de vorbă cu un algoritm. De acolo a pornit ideea acestui episod: încercăm să înțelegem cu reacționează mintea umană în relația cu o inteligență artificială care, uneori, tinde să pară mai mult decât ceea ce este: un instrument.
Simona explică foarte clar de ce senzația pe care ți-o dă o conversație cu ChatGPT-ul e atât de plăcută: AI-ul e customizat pe noi, știe deja ce ne place, ce ne sperie, ce ne obosește. Ne validează, ne spune că suntem minunați orice am face, că întrebările noastre sunt „profunde”, că merităm pauză și blândețe. Creierul se bucură, corpul secretă „chestii bune” și lucrurile încep să semene periculos de mult cu senzația că tocmai am întâlnit „persoana visurilor noastre”. Doar că AI nu e o persoană.
Și de aici începe partea complicată. Simona vorbește despre riscul ca interacțiunea naturală să pară mai puțin dezirabilă: oamenii reali ne contrazic, ne pun limite, ne frustrează, însă ne cresc empatia și flexibilitatea. AI-ul, în schimb, ne cântă-n strună orice am spune și nu ne oglindește comportamentele. De fapt, e ca și cum ai fi închis într-o bulă cu tine și-o oglindă. Iar lucrurile devin și mai serioase când vorbim despre persoane vulnerabile: adolescenți care se retrag din relațiile reale și petrec tot mai mult timp în conversații cu AI-ul sau oameni cu tulburări psihice preexistente, în cazul cărora inteligența artificială poate amplifica iluzii, idei delirante, chiar fantezii suicidare. Simona amintește cazuri documentate în presă, în care AI-ul nu doar că nu a oprit dialogul, ci a hrănit activ ideile de suicid sau de fugă din realitate.
Un alt punct sensibil: folosirea AI-ului „pe post de psiholog”.
AI-ul poate să ne ajute să ne liniștim, ne oferă perspective, ne pune întrebări. Dar, spune Simona, nu poate pune diagnostice, nu poate face intervenții clinice și nu are discernământul de a opri conversația atunci când detectează un risc major. Nu poate suna un părinte, un prieten sau o linie de criză. Și, mai ales, nu poate înlocui relația reală cu un terapeut care te confruntă blând, dar ferm, cu propriile comportamente.
Se spune că trăim într-o „epidemie de singurătate”, chiar (sau mai ales) în marile aglomerări urbane. Ai putea spune că AI e o soluție. De exemplu, ar putea fi o companie bună pentru seniorii care abia mai au cu cine schimba o vorbă. În anumite contexte, spune Simona, sigur, AI-ul e „mai bun decât nimic”, dar există riscul să devină o capcană care consolidează izolarea în loc să o diminueze.
Intelgineța artificială, în acest moment, învață cum gândești și apoi îți întărește convingerile. Te răzgândești? – îți validează și noua poziție cu același entuziasm. Rezultatul? Confuzie, polarizare, pierderea gândirii critice.
Și totuși, nu e un episod anti-AI.
Simona povestește cum l-a folosit ca să afle ce documente contabile poate arunca și cum i-a ușurat munca. Eu îmi amintesc cum m-a ajutat să fac ordine în dulap, să număr calorii, să găsesc rețete cu ce am prin frigider.
Concluzia noastră: folosim AI-ul, dar așa cum folosim un aspirator sau o mașină de spălat: ca pe un instrument care îți ușurează viața, nu ca pe un companion sau ca pe o instanță de decizie care să hotărască în locul tău ce faci cu viața ta. Să-ți facă liste, clarificări, să-și dea idei de structură, da. Să decidă în locul tău dacă divorțezi, câte mesaje trimiți sau cu cine rămâi în viață, nu. Asta e treaba ta.
La final, Simona rezumă foarte limpede: AI-ul poate să fie un instrument, dar nu un prieten și nu un terapeut. Robotul mimează că îi pasă de tine, dar nu te iubește real. Oamenii – cu toți posibilii nervi, cu toate neînțelegerile și diferențele dintre noi – sunt cei care ne transformă, ne cresc, ne țin în brațe real și ne ajută să devenim mai buni.
Poate că, în relația noastră cu AI-ul, ar trebui să ne amintim exact inversul unei replici celebre și să nu lăsăm povestea frumoasă să strice adevărul despre noi și despre viața reală.
Trei pentru acasă
1. Folosește AI-ul ca pe un instrument, nu ca pe un prieten.
Lasă-l să te ajute cu liste, organizare, idei, informații. Pentru suport emoțional profund, pentru crize, pentru traume – întoarce-te la oameni și, când e cazul, la un terapeut.
2. Fii atent(ă) la semnele de dependență.
Dacă îți e mai ușor să vorbești cu AI-ul decât cu prietenii, dacă nu mai poți lua decizii mici fără el sau dacă copilul/adolescentul tău își scrie toate mesajele „cu aprobarea AI-ului”, e un semnal de alarmă. Acolo e nevoie de prezență umană, nu de mai mult algoritm.
3. Nu lăsa AI-ul să țină loc de viață.
Pune conversația pe pauză și du-te spre relațiile reale: un telefon, o cafea cu cineva drag, o discuție pe bune. AI-ul îți poate rafina cuvintele, dar nu poate ține loc de conflicte asumate, reparații, îmbrățișări și tot ce ne face oameni.
Găsești episodul integral aici, pe Spotify și pe Soundis.
Foto: Roxana Neacșu
