Mă gândesc acum nu doar la cum navigăm schimbările hormonale, tratamentele, posibilele diagnostice sau cum ne împrietenim cu corpul nostru, care se schimbă fără să ne întrebe dacă suntem de acord.
Mă gândesc mai ales la cum navigăm tot ce nu am apucat să așezăm în noi până acum.
Etapele vieții
Adevărul este că tot ce n-am apucat să integrăm la 20 de ani, tot ce-am ignorat la 30, nu dispare. Se instalează. În gânduri, în gesturi, în tăceri.
În obiceiuri, în felul în care ne apărăm, în felul cum ne retragem. Toate astea se simt și se văd în relații și în corp.
După 40 de ani, trăitul pe pilot automat devine greu, dacă nu insuportabil. Pentru că viața pur și simplu începe să ne tragă de mânecă. Uneori, o face discret, cu blândețe. Alteori, cu furtună. Cum ar veni, uneori ne invită, alteori ne împinge sau ne răstoarnă de-a dreptul.
Pentru că a sosit momentul să privim mai adânc în noi înșine și să căutăm să vedem.
Cine suntem când suntem doar cu noi?
Ce (mai) purtăm în spate care nu ne mai folosește?
Ce pietre am putea, în sfârșit, lăsa jos?
Ce se întâmplă după 40 de ani?
După 40 de ani, oala pare să dea mai ușor în clocot. E un fel de moment al adevărului. Atunci când obosim și nu ne oprim, corpul o va face pentru noi: sub forma insomniilor, a anxietății, a oboselii cronice, a bolilor inexplicabile.
Și tot ce e nerezolvat înăuntru, își caută o ieșire.
Relațiile, la această vârstă, încep să arate altfel. Nu mai e despre „a merge”, „a ține”, a rămâne pentru că „așa se cuvine”. Acum e despre adevăr, despre cum pui limite, despre cum spui „nu mi-e bine așa” și rămâi cu tine chiar dacă se supără celălalt.
Unele relații se încheie, altele se reașază. Iar unele încep pentru prima dată cu adevărat.
Când ne schimbăm, și relațiile se schimbă. E normal să fie așa pentru că relațiile devin oglinda celei mai importante relații: cea cu tine însăți.
Începem să vedem că felul în care suntem cu noi — în gânduri, în alegeri, în cum ne tratăm — se reflectă peste tot. Poate devenim curioase, pentru prima dată: dacă aș vorbi cu mine altfel, ce s-ar schimba?
Lucrurile mici pe care le faci pentru tine, zi de zi, sunt cele care îți schimbă viața.
Și, da: felul în care ne trăim decada 40 dă tonul anilor 50, 60 și dincolo.
Acum avem șansa să alegem un drum mai așezat, cu mai multă vitalitate, încredere în viață, sens și bucurie. Un drum care nu exclude suferința, dar care ne ancorează în sens.
Iar relația cu sine nu e doar un concept vag. E felul în care ne vorbim în minte. În care ne îngrijim. În care spunem „nu” fără vină. În care ne acordăm timp fără să simțim că trebuie să-l merităm.
Poate fi greu să navighezi asta singură. Și nici nu trebuie.
Devine clar că drumul pe care suntem e un voiaj în toată regula, chiar dacă, poate, nu știm exact unde duce. Poate e imperfect, dar e al nostru. Uneori ne e frică, alteori râdem cu gura până la urechi. Mergem prin întuneric. Apoi un bot umed de cățel ne mângâie degetele, un bebeluș ne râde în brațe, începe o dimineață simplă — și iarăși e lumină.
Energia în care trăim cel mai mult este cea cu care ne facem voiajul acesta prin viață.
Și poate că nu putem controla toate valurile, dar putem alege să ne ținem de mână, să ne spunem adevărul, să ne întoarcem din nou și din nou la cine suntem cu adevărat. Cu blândețe și prezență. Cu viața așa cum e ea.
Uneori, schimbarea nu începe cu o decizie mare, ci cu o întrebare sinceră. Tu în ce energie îți trăiești viața acum? Dacă răspunsul e „nu știu”, nu te îngrijora. Poți începe prin a observa cum te simți când e liniște. Dacă răspunsul e „într-o energie care nu-mi place” — întoarce-te la rucsacul pe care-l cari în spate. Vezi ce ai putea lăsa jos!
Foto: Freepik
