Există un tip de prietenie pe care nu-l recunoști imediat. Nu e o prietenie toxică în sensul clasic, nu e dramatică, nu te rănește direct. Doar că, încet-încet, te trezești așteptând un mesaj, o invitație, o confirmare care nu mai vine sau vine greu. Și faci eforturi fine, elegante, care nici măcar nu par sacrificii, ca să menții pe linia de plutire o relație, de parcă ai fi singură în ea. Iar când atenția celuilalt apare, în sfârșit, se simte ca un premiu. Un premiu care vine rar, dar suficient cât să te țină legată într-un tipar ciudat.
Ce nu vezi, la început, este că nu persoana te atrage, ci familiaritatea tiparului despre care. vorbeam.
Ce se simte „normal”
Pentru mulți dintre noi, felul în care am primit iubire în copilărie devine definiția secretă a normalului. Un normal pe care nu-l alegem, dar pe care îl purtăm cu noi în orice relație apropiată. Și dacă acel „normal” a însemnat un părinte rece, repezit sau imprevizibil, atunci adultul din noi va căuta — fără intenție conștientă — exact același tip de energie în prietenii.
Nu pentru că ne place sau pentru că vrem să ne simțim mereu ca pe jar, ci pur și simplu pentru că așa a învățat corpul nostru că se simte siguranța.
În prietenii, tiparul se vede chiar mai clar decât în cuplu pentru că nu avem aceeași vigilență. Cu prietenii suntem „noi”, fără strategii de seducție, fără scenarii romantice, fără copii de crescut împreună.
În prietenii iese la suprafață cel mai clar harta emoțională pe care am învățat-o primii ani din viață.
Așa ajungi să fii prietena mereu disponibilă, prietena care răspunde repede la mesaje, care apare oricând e nevoie de ea, care ține minte toate zilele de naștere, care întreabă de sănătate. De cealaltă parte, de multe ori e cineva mult mai puțin implicat și, mai ales, mult mai puțin constant. Când cald, când rece. Când acolo, când complet absorbit de-ale lui sau de-ale ei. Fără intenție rea, doar fără capacitatea de a oferi aceeași constanță.
Și pentru că ai învățat devreme că iubirea vine în doze mici, rare, fără să înțelegi exact ce o aduce și ce o face să dispară, nici acest scenariu nu ți se pare străin. Ba chiar îl traduci ca pe „așa fac oamenii care țin la mine”. Doar că nu toți oamenii fac așa. De fapt, îi cauți și îi ții aproape pe cei care se potrivesc cu povestea ta de demult.
Teama de abandon
Un semnal de alarmă discret, dar important este senzația că trebuie să fii atentă la cum te porți ca să nu pierzi persoana respectivă. Oferi, dar nu ai curaj să ceri, de teamă să nu devii o povară. Scuzi repetat comportamente care te dor mai mult sau mai puțin. Accepți să ți se vorbească pe un ton repezit, accepți să se anuleze planurile pentru care te-ai pregătit și simți că rolul tău e să fii eterna „prietena bună”, cea ușor de iubit.
Dar în spatele acestui rol blând e, de fapt, un copil care a învățat că trebuie să muncească pentru atenție și iubire.
Și nu ești singură. E un pattern comun la oamenii sensibili, empatici, inteligenți emoțional. Oameni care știu să iubească din tot sufletul lor, dar care n-au învățat că pot primi iubire, la rândul lor, fără să se dea peste cap pentru o reciprocitate firească.
Tiparele se pot rescrie
Primul pas, când vrei să schimbi ceva, e să recunoști tiparul. Să accepți că ceva din tine reacționează la familiar, nu neapărat la potrivit sau benefic ție. Așa începi să construiești altceva. Urmează al doilea pas: observarea de sine. Să înțelegi când te activezi emoțional, când scuzi prea ușor un comportament care te rănește, când și în relație cu cine ai senzația că trebuie să „meriți” atenția, în loc să o primești firesc?
Și, la fel de important:
Cine te face să te simți bine în pielea ta?
Cine e blând, constant, cald?
Cine te caută, fără să fii tu cea care întinzi mereu mâna spre telefon ca să dai un semn de viață?
Acolo sunt prieteniile în care merită să rămâi!
Pentru persoanele crescute cu dragoste condiționată, oamenii blânzi pot părea, inițial, plictisitori, simpli, prea stabili, prea lipsiți de emoția cu care asociau în copilărie iubirea. Dar stabilitatea e doar un limbaj nou, pe care încă nu-l stăpânești, dar pe care îl vei învăța dacă-ți dai voie. Pentru că „normalitatea” se poate rescrie, iar tu citești acest text pentru că ești, deja, în punctul în care nu mai vrei să lupți pentru atenție. Asta înseamnă că ceva din tine s-a maturizat emoțional și cere alt tip de oameni: oameni mai blânzi. Și îi vei găsi. Chiar mai repede decât crezi!
Foto: Freepik
