Pe vremuri, înainte să existe cabinete medicale, spitale performante și farmacii la colț de stradă, oamenii se tratau cu ce aveau prin casă sau prin grădină. Iar dacă nu aveau, mergeau la „babă”, acea vecină înțeleaptă, uneori temută, alteori doar iubită pentru răbdarea și vorba ei „cu leac”. Astăzi, le spunem acestor metode inedite de tratament „leacuri băbești”, adevărul fiind că unele funcționează, iar altele, poate nu. Cu toate acestea, toate spun o poveste despre cum au încercat oamenii, timp de secole, să înțeleagă și să vindece suferința.
Tratamente de la „bosorcăi”, „doftoroaie” și „descântătoare”
În satele românești, bătrânele care cunoșteau ierburile știau cum să aline febra cu o mămăligă caldă pusă pe piept sau cum să gonească „deochiul” cu un pumn de sare și o rugăciune murmurată din memorie. Erau mai respectate decât orice doctor. Nu pentru că aveau diplome, ci pentru că aveau darul de a asculta și o înțelegere vie a suferinței și a vindecării. O „consultație” la ele nu era doar medicală, era și o spovedanie, o eliberare, oferind atât tratamente cu plante, cât și cu vorbe.
Cele mai răspândite leacuri aflate între știință și superstiție
- Pentru tuse și răceală:
- Sirop din conuri de brad fierte cu miere.
- Frecție cu rachiu și sare, apoi „bine înfofolit” cu un șal de lână.
- Mămăligă fierbinte aplicată pe piept.
- Pentru alcoolism și dependențe:
- Soția celui „cu patima băuturii” punea un păstrăv într-o sticlă cu țuică și îl lăsa în pod, rostind un descântec: „Așa să uite (Pătru) a be, cum a uitat peștele de apă”.
- Pentru gălbinare (icter și boli ale ficatului):
- Gălbenele, siminoc și ceai de sunătoare – se spunea că „ce e galben, scoate galbenul”.
- Pentru epilepsie:
- „Copitele negre de cerb” erau fierte și folosite în tratament. Această organoterapie era transmisă din bătrâni, în Munții Apuseni.
- Pentru deochi:
Scuipat în sân de trei ori, un pumn de sare aruncat în foc, uneori și o cruce făcută cu degetul mare pe frunte, însoțite de formule precum: „Să-i sece ochiul muroiului / să-i fugă vederea strigoiului!”
Când ne pot ajuta leacurile băbești
Când sunt folosite ca adjuvante - ceaiuri, comprese, odihnă, căldură, multe dintre leacurile băbești pot fi benefice. Ele calmează simptome ușoare și creează un ritual de îngrijire care contează, psihologic, mai mult decât credem. Unele plante folosite în trecut, ca rostopasca sau sunătoarea, sunt și astăzi prezente în farmacopeea modernă.
Când devin periculoase
Problema apare când leacurile băbești devin unicele metode de tratament. Când cineva cu o infecție serioasă nu merge la medic pentru că „s-a uns cu petrol și unsoare ca să-i treacă”, când epilepsia e tratată doar cu copite de cerb sau când o depresie severă este atribuită demonilor și tratată exclusiv cu descântece. Uneori, în spatele unui „leac”, se poate ascunde o neînțelegere profundă a bolii și alteori, chiar și o formă de neglijare.
De ce le mai folosim?
Pentru că sunt ale noastre. Pentru că le-am primit cu pâine și sare, pentru că vin de la bunica și pentru că, în adâncul nostru, credem că uneori e nevoie de ceva mai mult decât medicină: de o vorbă bună, de un gest simbolic, de o atingere cu sens.
Vrei să înțelegi mai mult?
Cursul „Etnoiatria: Incursiune în medicina populară românească” de la Fundația Calea Victoriei îți oferă această perspectivă: un drum între mit și medicină, între folclor și filosofie. Vei analiza ritualuri, simboluri, plante, demoni ai bolii și... ceea ce înseamnă cu adevărat să vrei să te faci bine.
Foto: Freepik
