Cele mai terifiante comportamente umane sunt acelea care sunt ascunse. Din cauza acestui camuflaj, ne este dificil să le identificăm atât la ceilalți, cât și la noi și astfel, ne este aproape imposibil să lucrăm cu aceste aspecte, pe drumul nostru spre autocunoaștere.
Așa am descoperit (cu stupoare!), lucrând cu dependenții de jocuri de noroc, că mecanismele de apărare/atac pe care le observ la ei, se manifestă și în mine, la un nivel mult mai subtil. Am observat că sunt ceea ce judec. M-am descoperit jucându-mă, inconștient, „de-a victima” pentru a mă justifica, în fața mea cel mai des, pentru lipsa de acțiune, pentru neputința de a lua anumite decizii, pentru anumite comportamente.
Cea mai lungă călătorie din viață
Pentru că drumul către sine este un drum anevoios, este un drum de o viață. Este ca și cum pleci la drum prin teritorii necartografiate, la fiecare răscruce te așteaptă nenumărate posibilități și multe teste. Ești Eroul pornit într-o Călătorie Inițiatică, treci prin încercări și obstacole, ajungi la revelație/moarte și renaștere, iar apoi se presupune că te întorci acasă, pentru a îmbunătăți viața ta și a semenilor tăi. Dar pe acest drum, devii de multe ori confuz cu privire la cine ești, încotro mergi și unde este cu adevărat Acasă pentru tine.
Oricât ar părea de incredibil, comportamentul de victimă este una dintre cele mai subtile și, în același timp, cele mai puternice forme de manipulare. Apelăm la el, deseori, pentru a evita asumarea responsabilității cu privire la propria viață, pentru a ne distrage atenția de la haosul din viața noastră sau de la situații pe care nu știm sau nu avem puterea să le rezolvăm. În cadrul acestei dinamici, o persoană – victima – pozează în „personajul pozitiv”, iar așa-zisul „personaj negativ” este prezentat ca agresor.
Acest comportament este, de fapt, un camuflaj al mecanismului „lupul în haine de oaie”.
Persoana care creează probleme este, de fapt, cea care se portretizează ca victimă, iar acest comportament apare cel mai des în copilărie, între frați, când, de exemplu, mezinul casei simte că nu are nicio putere în cadrul sistemului familial, deoarece depinde de ceilalți membrii. Și atunci, intră în cameră, își lovește fratele mai mare, apoi se aruncă pe jos și începe să se vaiete. Frustrat, celălalt țipă la el, iar părinții surprind exact această scenă, în care fratele agresat pare un gigant aplecat asupra unui David neputincios.
Postura de victimă la vârsta adultă
La maturitate, perpetuăm această agresivitate fără să fim vocali, ci prin tactica pe care o alegem. Nu ne place deloc să părem agresivi în mod deschis, iar acest lucru ne este deopotrivă practic, dar ne și permite să salvam aparențele în fața celorlalți. Știm, inconștient, că dacă suntem prea agresivi vom întâmpina rezistență. Am învățat că, decât să depășim un obstacol, mai bine îl ocolim, așa că vom lupta subversiv, fără scrupule.
Cele trei tactici pe care le folosim (inconștient de cele mai multe ori), pentru a ne atinge scopurile de control și dominare sunt :
- negarea,
- atenția selectivă
- crearea unei diversiuni.
Negarea este tactica prin care refuzăm pur și simplu să admitem că am făcut ceva greșit sau că i-am rănit pe ceilalți, deși știm bine ce am făcut. Este o modalitate de a minți (pe noi sau pe ceilalți) în legătură cu intențiile noastre agresive. Mai mult, procedând astfel, ne dăm permisiunea de a face exact ce vrem noi să facem. Este un mecanism pe care eu l-am observat în copilărie, la bunica mea, prin care ea se făcea ascultată de ceilalți, de aceea este forma pe care îmi este cel mai ușor să o recunosc, dar și să o emulez, chiar dacă la modul subtil.
Similară primei tactici, atenția selectivă ne ajută să „facem pe prostul” sau să pretindem că am uitat că am făcut sau că am spus ceva. Atunci când folosim această tactică, ignorăm, de fapt, avertismentele sau rugămințile celorlalți și, în general, refuzăm să acordam atenție oricărui aspect care ne-ar putea distrage de la ceea ce ne-am propus.
Ultima tactică, la fel de nocivă, este cea prin care reușim să inducem sentimentul de vină și/sau de rușine în celălalt, creând astfel o diversiune tactică. De exemplu, dacă cineva ne atrage atenția asupra unei situații în care am rănit persoana respectivă, ne vom apăra cu o remarcă de genul : „Dar când m-am sacrificat pentru tine, atunci ți-a fost bine ?”.
Desigur, toate aceste tactici sunt mult mai ușor de observat și de blamat la ceilalți, dar gustul succesului de a fi devenit conștienți de asta îl simțim abia atunci când avem curajul să facem o radiografie a propriilor comportamente și să le recunoaștem în noi.
Pe mine mă salvează de foarte multe ori întrebările : „Oare cum am putut să recunosc acest comportament în X? Oare eu nu procedez la fel în anumite situații ? În ce situații simt nevoia să mă joc de-a victima? În ce situații mă simt victimă? Este oare adevărat că mă simt victimă? Sunt cu adevărat această victimă ? Cu ce mă ajută rolul de victimă ?”
Așadar, ce îți spune radiografia relațiilor pe care tu le ai cu ceilalți?
Foto: pictura The Studio de Sophie Anderson
