Atunci cand autoritatea parintelui isi face simtita necesitatea, exista tendinta de a fi prea putin autoritari – ceea ce duce la alintare – fie de fi prea autoritari – ceea ce duce la perturbarea comportamenului copilului.
Educatia copiilor necesita disciplinare si aceasta se cladeste pe echilibrul dintre doua parti: dragostea neconditionata si autoritatea.
Dragostea este fireasca pentru fiecare parinte si prin aceasta isi ocroteste copilul si incerca sa ii ofere tot ceea ce este necesar pentru cresterea si dezvoltarea armonioasa a copilului, atat fizica, dar si psihica.
Autoritatea insa necesita fermitate, alegerea unor decizii prin care copilul invata si intelege anumite comportamente, aplicarea consecintelor si respectarea hotararilor luate (adesea parintii nu isi respecta cuvantul). De asemenea a educa un copil inseamna ca mai intai parintele sa-i fie un bun exemplu.
Copilului ii trebuie clar prezentate, pe intelesul lui,valorile familiale, dar si sociale. Marea confuzie care apare insa in educarea copiilor se produce datorita neintelegerii diferentelor dintre fermitate si duritate.
Fermitatea reprezinta maniera de prezentare a unei situatii si nu prin impunere sau porunca, astfel incat copilul sa inteleaga de ce trebuie sa se conformeze unei anumite reguli. Aceasta necesita blandete si rabdare fata de copil, dar si respectarea deciziilor luate. De exemplu daca micutul a stricat ceva, poate fi privat de o jucarie sau, daca a facut mizerie, va trebui tot el sa faca si curatenie (chiar daca mama vine in urma lui si reia curatenia) – ideea de baza este ca micutul sa inteleaga valorile lucrurilor ce il inconjoara, precum si valoarea gesturilor sau a cuvintelor.
Duritatea apare atunci cand copilului i se porunceste si i se impune, fara a i se oferi motivatii si explicatii. Micutul nu intelege unde greseste, si ajunge sa se autoinvinovateasca si sa se considere o povara pentru parinti. Astfel comportamentul copilului se modifica in rau, el devine interiorizat, timid, speriat, ca mai apoi sa prezinte chiar simptome fizice, cum este enuriazisul (urinarea nocturna). Lucrurile se complica atunci cand copilul este comparat cu frati, surori sau alti copii care sunt “mai buni” intr-un fel sau altul.
Cealalta extrema consta in abtinerea de a exercita cea mai mica autoritate in fata copilului, fie din slabiciune caci nu suporta sa isi vada copilul suparat, fie pentru ca se tem sa nu piarda si ultima particica de dragoste pe care copii o manifesta fata de ei (aceasta a doua situatie apare cu precadere in cazul adolescentilor care deja au ajuns la varsta cand singuri pot lua decizii si aleg un comportament rebel). Adesea se intampla ca parintii care si-au rasfatat copiii sa se confrunte in adolescenta acestora cu diverse probleme (fumat, distractii, lipsit noaptea de acasa, note nesatisfacatoare la scoala, preocupari care le depasesc varsta etc.) si cer, depasiti de situatie, ajutorul dirigintilor sau chiar psihologilor sau medicilor.
Practic, parintii trebuie sa isi exprime autoritatea in fata copiilor care inca nu s-au confruntat cu diverse situatii si care sunt inca naivi in fata vietii. Manifestarea autoritatii in fata copilului ar trebui sa aiba la baza urmatoarele caracteristici:
- Motivarea rationala a cauzelor pentru care parintele a luat o anumita decizie;
- Cedarea responsabilitatilor copilului pentru faptele pe care micutul le-a comis.
- Laudarea copilului atunci cand merita. Copilul trebuie sa invete cand a facut o fapta buna si sa vada ca aceasta ii aduce bucurii, comparativ cu faptele rele.
- Pastrarea si incurajarea unei prietenii puternice intre parinte si copil.
Sursa: kidz.ro
