Probabil știm cu toții acele certuri care încep de la lucruri mici: o factură neplătită, un mesaj la care nu s-a răspuns în timp util, copilul care trebuia dus de la antrenament. Nu sunt, în sine, catastrofe. Dar atunci când se repetă, ele pot ajunge să spună, în mintea celui care le trăiește, o poveste mult mai dureroasă: „Nu sunt important/ă pentru tine”.
Unul dintre parteneri uită, întârzie, pierde obiecte sau începe mai multe lucruri fără să le termine. Celălalt își amintește tot, face liste, verifică, reamintește și, la un moment dat, obosește. De aici până la reproșul „Dacă m-ar iubi, și-ar aminti” nu mai este decât un pas.
Într noul episod din seria Magic People în 10 minute dedicată relațiilor, Ruxandra Rusan stă de vorbă cu Bogdana Păcurari, psihoterapeut de familie și cuplu, despre felul în care dificultățile de atenție, organizare și gestionare a timpului pot afecta viața în doi. Discuția pornește de la comportamente pe care le asociem adesea, uneori prea repede, cu ADHD și ajunge la o întrebare care privește orice relație: cum împărțim responsabilitățile fără să transformăm parteneriatul într-o relație dintre părinte și copil?
Nu toți oamenii dezorganizați au ADHD
Bogdana Păcurari insistă asupra unei distincții esențiale: un comportament izolat nu este un diagnostic. Uitarea, întârzierile și dificultățile de concentrare pot apărea din motive diferite. ADHD este o tulburare de neurodezvoltare, iar stabilirea diagnosticului necesită o evaluare de specialitate; nu se poate face pornind de la câteva obiceiuri enervante observate acasă.
Invitata vorbește despre funcțiile executive: capacitatea de a planifica, prioritiza, estima timpul, începe și duce la capăt sarcini. Când acestea funcționează cu dificultate, efectele sunt foarte concrete. Un partener poate să nu își amintească o promisiune sau să subestimeze timpul necesar pentru o activitate. Celălalt poate interpreta acest lucru drept nepăsare. Iar intenția și impactul ajung să fie confundate.
A înțelege de unde vine o dificultate nu înseamnă însă a o ignora. Faptul că un comportament nu este făcut cu rea-voință nu anulează oboseala celui care trebuie să repare constant consecințele.
Când unul devine managerul întregii familii
În multe case, distribuirea sarcinilor nu se decide niciodată explicit. Pur și simplu, unul dintre parteneri începe să țină minte programările, facturile, cumpărăturile, activitățile copiilor și toate acele lucruri mărunte care fac o gospodărie să funcționeze. Celălalt se obișnuiește să întrebe ce are de făcut. Cu timpul, unul devine organizator, iar celălalt persoana care trebuie organizată.
„Dinamica într-un cuplu nu ar trebui să fie între un părinte și un copil”, spune Bogdana Păcurari. Soluția pe care o propune este împărțirea conștientă a responsabilităților, ținând cont de abilitățile reale ale fiecăruia. Nu toate sarcinile trebuie distribuite identic, dar amândoi trebuie să contribuie și să își asume ceea ce au convenit.
Un partener poate fi foarte bun la activități practice, la rezolvarea rapidă a unor probleme sau la interacțiunea cu copiii, dar să aibă dificultăți cu termenele și programările. Altul poate gestiona mai ușor calendarul familiei. Important este ca împărțirea să fie negociată, echitabilă și revizuită când nu funcționează, nu impusă de stereotipuri despre femei și bărbați.
Un reminder nu este o dovadă de lipsă de iubire
Una dintre cele mai utile recomandări din episod este și una dintre cele mai simple: nu vă bazați exclusiv pe memorie. Un calendar comun, o listă de sarcini, alarme pe telefon sau mementouri recurente pot reduce multe dintre conflictele care altfel se repetă săptămână după săptămână.
Dacă unul dintre parteneri trebuie să ia copilul de la sport la ora patru, responsabilitatea nu ar trebui să rămână în mintea celuilalt, care îi trimite trei mesaje de reamintire. Persoana care și-a asumat sarcina își poate pune singură alarma. Tehnologia devine astfel un sprijin pentru autonomie, nu încă un instrument prin care unul îl supraveghează pe celălalt.
Sistemele funcționează, totuși, doar dacă sunt folosite. Un calendar comun nu rezolvă nimic dacă numai unul introduce evenimentele și tot el verifică dacă au fost respectate. Esențială este asumarea: „Știu că îmi este greu să fac asta, așa că îmi construiesc un mod prin care să mă descurc”.
Acceptare nu înseamnă resemnare
La finalul discuției, Bogdana vorbește despre maturitatea de a vedea diferențele dintre parteneri și de a accepta că niciunul nu este la fel de priceput în toate domeniile. Este o idee generoasă, cu o condiție importantă: acceptarea trebuie să fie reciprocă. Unul nu poate cere înțelegere pentru dificultățile sale și, în același timp, să refuze orice responsabilitate pentru efectele lor.
Într-o relație bună, întrebarea nu este cine are dreptate la fiecare factură uitată. Este cum pot doi adulți să construiască o viață în care niciunul nu se simte singur cu toate grijile. Iar răspunsul începe cu o conversație calmă la masa din bucătărie, o împărțire mai clară a sarcinilor și două alarme bine puse în telefon.
3 pentru acasă
1. Împărțiți responsabilitățile și asumați-le. Stabiliți împreună cine face ce, pornind de la abilitățile și dificultățile fiecăruia. După ce o sarcină a fost preluată, ea nu trebuie administrată în continuare de celălalt.
2. Construiți un sistem, nu vă bazați pe memorie. Folosiți calendare comune, liste, alarme și mementouri. Fiecare își setează singur instrumentele de care are nevoie pentru sarcinile asumate.
3. Recunoașteți diferențele dintre voi. Acceptați că aveți puncte forte și vulnerabilități diferite, fără să confundați acceptarea cu renunțarea la reciprocitate și responsabilitate.
