În volumul „Viața înseamnă relație De la Sine către lume”, Verena Kast privește emoțiile nu ca pe niște slăbiciuni care trebuie controlate, ci ca pe forme fundamentale prin care intrăm în contact cu lumea, cu ceilalți și cu noi înșine. Frica și mânia ocupă un loc important în această perspectivă. Ele sunt emoții esențiale pentru supraviețuire, pentru adaptare și pentru construirea identității.
Fără frică, nu am putea recunoaște pericolul. Nu am ști când să ne oprim, când să ne retragem sau când să cerem ajutor. Fără mânie, ne-ar fi greu să ne apărăm limitele, să protestăm împotriva nedreptății și să ne mobilizăm pentru a schimba ceea ce ne rănește.
Frica ne spune: „Ceva ar putea fi periculos.” Mânia ne spune: „Ceva important pentru mine a fost încălcat.”
Ambele ne ajută să facem față lumii în care creștem. Problema nu este existența lor, ci ceea ce se întâmplă atunci când ele nu mai răspund doar situației prezente. O frică veche poate deveni panică. O mânie care nu a putut fi exprimată, înțeleasă sau transformată poate deveni ostilitate ori ură. În acel moment, nu mai reacționăm numai la ceea ce se petrece acum. Reacționăm și la tot ceea ce situația actuală trezește în noi.
Furia la locul de muncă
Să ne imaginăm că, într-o ședință, un coleg îți critică proiectul. Poate vorbește pe un ton superior sau îți întrerupe explicația. Simți cum ți se încordează corpul, maxilarul se strânge, obrajii se încălzesc și apare impulsul de a-l pune imediat la punct. La suprafață, furia pare să fie provocată de comportamentul colegului. Iar o parte din ea chiar aparține prezentului: poate tonul lui este nepotrivit, poate critica este nedreaptă, poate ai nevoie să stabilești o limită.
Dar intensitatea reacției poate conține și altceva. Poate că, atunci când erai copil, ideile tale erau minimalizate. Poate trebuia să fii foarte performant pentru a fi apreciat sau erai făcut de rușine atunci când greșeai. Poate ai învățat că a fi criticat înseamnă a fi lipsit de valoare, respins sau exclus.
În acest caz, colegul nu mai este doar colegul din ședința de astăzi. Pentru câteva secunde, el poate fi trăit ca toate persoanele în fața cărora te-ai simțit mic, neputincios sau umilit.
Mânia încearcă să te protejeze. Îți oferă energia pe care, poate, nu ai putut să o folosești atunci. Dar, dacă reacția este preluată complet de trecut, poți ataca, ridica vocea sau rupe relația profesională înainte să afli ce se întâmplă cu adevărat.
Reglarea nu înseamnă să îți suprimi furia și să accepți comportamentul celuilalt. Înseamnă să recunoști mesajul furiei și să alegi cum îl exprimi: „Aș vrea să îmi termin ideea înainte de a trage o concluzie” sau „Putem discuta observațiile tale fără să ne întrerupem?” Furia devine astfel fermitate, claritate și capacitatea de a pune limite.
Panica în viața personală
Să ne imaginăm acum o situație personală. Persoana iubită nu răspunde la telefon timp de câteva ore. Mintea începe să construiască scenarii: „S-a întâmplat ceva”, „Nu mai vrea să vorbească cu mine”, „Mă va părăsi”. Inima bate repede, respirația devine superficială și apare nevoia de a suna repetat, de a trimite mesaje sau de a verifica toate explicațiile posibile. Situația devine insuportabilă.
Dar ce este, de fapt, insuportabil? Faptul că celălalt nu răspunde de câteva ore sau ceea ce simțim în relație cu tăcerea lui?
Dacă în copilărie apropierea a fost nesigură, dacă un părinte era indisponibil, imprevizibil sau dispărea emoțional, absența temporară a unei persoane importante poate reactiva o frică mult mai veche. Corpul nu trăiește doar întârzierea unui răspuns. Trăiește posibilitatea abandonului.
Panica este atunci o încercare disperată de a restabili siguranța și legătura. Nu este o reacție inventată și nici o simplă exagerare. Este un răspuns de protecție învățat într-o perioadă în care depindeam de ceilalți pentru supraviețuirea noastră fizică și emoțională.
Această înțelegere nu înseamnă că toate reacțiile noastre sunt „doar despre copilărie” sau că situația prezentă trebuie ignorată. Uneori, relația actuală este într-adevăr nesigură. Diferența este că, atunci când ne reglăm, putem evalua mai clar realitatea: există un pericol actual sau corpul meu recunoaște un pericol vechi?
Nu reacționăm doar la situație, ci la semnificația ei
O situație nu este trăită în același fel de toți oamenii. O critică poate fi pentru cineva o informație utilă, iar pentru altcineva dovada că nu este suficient de bun. O întârziere poate fi un inconvenient pentru o persoană și un semnal de abandon pentru alta. Între eveniment și reacție există experiența noastră relațională: amintiri, credințe, așteptări, răni și moduri de protecție formate devreme.
De aceea, întrebarea „De ce reacționez atât de puternic?” poate fi înlocuită cu întrebări mai blânde:
- „Ce înseamnă această situație pentru mine?”
- „Ce îmi amintește?”
- „De ce încearcă organismul meu să mă protejeze?”
- „Ce parte din reacție aparține prezentului și ce parte vine din trecut?”
Nu întotdeauna situația este, în sine, insuportabilă. Insuportabilă poate deveni starea interioară pe care o activează: rușinea, neputința, respingerea, pierderea controlului sau frica de a rămâne singur.
De la reacție automată la prezență
Pentru a răspunde diferit, nu este suficient să ne spunem că nu avem motive să fim furioși sau speriați. Corpul are nevoie să primească semnale concrete de siguranță.
Prin „creșterea tonusului vagal” ne referim, în limbaj accesibil, la susținerea capacității sistemului nervos de a reveni după activare și de a rămâne disponibil pentru contact, reflecție și relație. Nu este un buton pe care îl apăsăm, ci o capacitate care se dezvoltă prin practică repetată.
Putem începe prin orientare: privim încet în jur, observăm culorile, formele și lumina și ne reamintim unde suntem. Simțim podeaua sub tălpi și sprijinul scaunului. Corpul primește astfel informația că ne aflăm aici, nu în situația de atunci.
Respirația blândă, cu un expir puțin mai lung decât inspirul, poate susține revenirea către calm. Nu forțăm inspirații foarte adânci, mai ales în timpul panicii. Ne putem sprijini și prin fredonat, cântat, rugăciune, mers ritmic sau mișcare lentă.
La fel de importantă este coreglarea. O voce caldă, contactul vizual cu o persoană sigură și sentimentul că cineva rămâne prezent lângă noi transmit sistemului nervos că nu suntem singuri. Siguranța nu se construiește numai individual, ci și în relație.
În timp, somnul suficient, mișcarea regulată, ritmul previzibil al zilei, pauzele și relațiile în care ne putem arăta vulnerabilitatea măresc flexibilitatea sistemului nervos. Practicile somatice, psihoterapia, meditația și yoga pot contribui și ele, atunci când sunt adaptate persoanei și nu sunt folosite pentru a forța calmul.
Scopul nu este să eliminăm frica sau mânia. Avem nevoie de ele. Scopul este să le putem asculta fără să fim conduși orbește de ele. Când corpul se simte suficient de sigur, furia se poate transforma în fermitate, iar panica în capacitatea de a cere sprijin. Între stimul și reacție apare un spațiu în care putem spune:
„Ceea ce simt este real. Dar este posibil ca o parte din această reacție să aparțină trecutului. Acum sunt aici, pot privi situația din prezent și pot alege cum vreau să răspund.”
A fi ancorat în prezent nu înseamnă să nu mai fim declanșați. Înseamnă să ne putem întoarce către noi înșine, către realitatea de acum și către relație, cu mai multă claritate, calm și libertate.
Alina Costache este psiholog clinician, psihoterapeut licenţiat al Colegiului Psihologilor din România și lector la Fundația Calea Victoriei, unde va susține cursul Ancorat în prezent – cum să treci de la furie sau panică la prezenţă şi conectare (24-26 august).
Foto: Freepik
