Tatăl meu a fost mereu un om impozant. La muncă, era un inginer respectat și temut de subalterni. Uneori, lua sub aripa lui protectoare câte un tânăr și îl creștea profesional. Mi-am dat seama târziu că protejații lui erau doar o altă formă de oglindire a priceperii sale: nu îi sprijinea ca să îi ajute, îi sprijinea pentru că îi plăcea să simtă puterea pe care ți-o dă experiența. Când ajungeau să știe meserie și prindeau curaj, ecuația nu mai funcționa și tata găsea pe altcineva de luat sub aripa lui dominantă.
Acasă, tata era o prezență apăsătoare. Era greu să-i intri în voie, iar în momentul când intra în casă se oprea muzica, se oprea televizorul, se opreau glumele. Deveneam toți tăcuți: mama, eu și fratele meu mai mic. Nu știam în ce toane e. Și dacă era în toane bune, nu știam când se va suci radical. Pentru că putea fi șarmant, când voia. Dar foarte repede, brusc și inexplicabil putea să devină furios. Așa că ne era teamă și călcam mereu ca pe coji de ouă în casă.
Tata a fost cel mai mare critic al meu. Nimic din ce făceam nu era destul și nu cred că m-a iertat vreodată pentru că am ales să nu-i calc pe urme, profesional. Am trăit ani în șir cu tristețea de a-l fi dezamăgit și, inconștient, am cerșit chiar și la maturitate aprobarea lui. În anii de tinerețe, simțeam față de el dragoste, furie, ură, vină, admirație. Și tot acest amalgam de emoții care se băteau deseori cap în cap se putea disipa sau acutiza la un simplu cuvânt de laudă sau de critică din partea sa. Nici măcar când îmi spuneam că mă desprind de el, că nu depind de ce crede el despre mine nu-mi ieșea. De fapt, aveam mereu nevoie să fie de acord cu deciziile mele sau, cel puțin, să nu mi le desființeze.
Figura critică
Pe de altă parte, mama a fost mereu omul care m-a susținut, mi-a văzut părțile bune și m-a încurajat să cred în mine. Probabil încerca să compenseze și pentru tata.
Totuși, au contat mereu mai degrabă criticile tatei decât laudele mamei. Așa e mintea omului făcută: critica i se pare mai onestă. Mama mă laudă pentru că sunt fiica ei. Dacă tata mă critică, trebuie că el are dreptate și că, de fapt, sunt așa cum mă vede el.
A fost greu. Ajunsesem la casa mea, cu copiii mei și în continuare îmi era frică de tata. Când s-a născut băiatul meu, primul copil, tata, desigur, considera că știe exact cum să-l cresc ca să devină OM. Și m-am trezit că erau ai mei în vizită, bebelușul a început să plângă și, când să-l iau în brațe, l-am auzit pe tata pufnind: „Dacă-l iei în brațe la primul scâncet, ai să faci un papă-lapte din el!”. Prima reacție a fost să las copilul în pătuț. Dar în secunda doi am început să râd. „Păi chiar e un papă-lapte, de asta și plânge. Vrea să pape lapte. Așa că va păpa lapte!”.
Tata a rămas cu gura căscată. Mama s-a panicat. În familia noastră, nu se crâcnea în fața lui tata. Maternitatea mi-a dat mie putere să încep să mă apăr, atât pentru mine, cât și pentru copiii mei. Nu aș fi vrut să mă vadă niciodată ca pe o fetiță speriată, dependentă de aprecierea unui tată critic și nemulțumit. Sigur că lucrurile nu s-au terminat acolo, dar dinamica s-a schimbat.
Tata a început să critice mai puțin, poate și pentru că ne-am văzut mai rar. I-a plăcut să fie bunic mai mult pe Facebook, unde se mai lăuda cu pozele nepoților, însă nu a ieșit în parc cu copiii mei, nu a stat cu ei când aveam nevoie și, la drept vorbind, nici nu cred că mi-aș fi dorit. Nici bătrânețea nu l-a făcut mai înțelept. Îi sărea în continuare țandăra din te miri ce, s-a accentuat și mai mult convingerea că el le știe pe toate și a fost, până la final, un om dificil.
Un bagaj lăsat din mână
La un moment dat, am început să înțeleg mai bine de ce puneam la suflet criticile lui tata. Am înțeles și cât de mult rău mi-au făcut pentru că mă îndoiam constant de mine, de abilitățile mele, consideram că nu merit un salariu mai bun sau o funcție mai importantă.
Dacă tatăl meu nu crede în mine, de ce ar crede alții? Dacă nici măcar pe tata nu am reușit să-l conving că sunt un om fain, cum ar putea să li se pară altora că sunt?
Culmea este că acei alți oameni m-au vindecat de tata. Prin ochii lor m-am văzut om deștept, valoros profesional. Prin ochii copiilor mei m-am văzut mamă bună, prin ochii soțului meu m-am văzut femeie frumoasă. Prin ochii mamei mele m-am văzut fiică minunată. Și încet, încet, m-am văzut și prin ochii mei altfel decât mă vedea tata. Mi-aș fi dorit să fi fost altfel relația noastră, să fi fost fiica pe care o iubea ca pe ochii din cap, „prințesa lui tata”. Mi-aș fi dorit ca măcar cu nepoții să fi fost mai blând și mai iubitor, mai puțin axat pe sine, mai generos, mai răbdător. N-am avut parte de un moment în care să se întâmple toate astea, ca-n filmele americane, când îți dai seama, odată cu finalul fericit, că toate s-au întâmplat cu un rost.
Tata nu mai e cu noi de peste 3 ani. Îl port în amintire, am făcut o selecție de momente frumoase cu el pe care le-am pus la păstrare în sufletul meu. Sunt puține, dar pentru mine contează.
Criticile și frica le-am pus într-o valiză metaforică pe care am decis că nu mai vreau s-o car în spinare. O las jos, pe pământ, să o acopere praful și merg mai departe. Sper că tatăl meu se odihnește într-o pace pe care nu a găsit-o aici. L-am visat: eram așezați amândoi, ni se atingeau umerii. Nu ne certam, nu ne îmbrățișam, stăteam în liniște unul lângă celălalt. Și e de-ajuns atât.
Foto: Freepik
