De multe ori, când vine vorba despre pasiunile copiilor, simțim că trebuie să facem ceva: să alegem bine, să nu ratăm momentul, să-i oferim copilului „tot ce are nevoie”.
Am crezut, mult timp, că rolul meu este să-i ofer copilului cât mai multe oportunități, ca să-și descopere pasiunile — să încerce, să experimenteze, să găsească „ce i se potrivește”. Și, fără să ne dăm seama, începem să căutăm: ce cursuri sunt, ce activități, ce se face, ce „ar fi bine”. Ne uităm la alegerile altora — colegi, vecini — și, uneori, ajungem să ne comparăm.
Dar, în toată această căutare, riscăm să sărim peste un pas esențial: să ne oprim și să ne observăm copilul.
Din experiența directă de părinte, dar și din cea, la fel de valoroasă, de profesor — unde am fost martor al unor decizii diferite luate de mulți părinți și al efectelor lor în timp — am înțeles că acesta este, de fapt, cel mai important pas și primul care ar trebui făcut.
Din păcate, de multe ori îl sărim și proiectăm asupra copilului ce ne-am dori să facă, ce nu am făcut noi și am fi vrut sau ce este „la modă”.
Recunosc că și eu am făcut asta. Mi-am dus copilul la dansuri timp de un an, iar fetița mea, deși adoră muzica, a descoperit că îi place să o cânte, nu să o danseze.
De aceea, înainte de orice alegere, pregătim terenul și lăsăm loc pentru plictiseală. Adică pentru joc liber – acel moment magic în care copilul scoate din „tolba” lui interioară fărâme de imaginație și interes și le lasă să prindă viață. În jocul liber ies la iveală, în mod natural, atât talentele înnăscute, cât și cele dobândite.
Este copilul care, într-un joc de-a familia, va găsi o cale să-i salveze pe ceilalți dintr-un incendiu, să vindece pe cineva, să aranjeze florile din casă, să inventeze calcule, să fredoneze un cântecel sau să transforme totul într-un joc cu mingea. Fără să știe, își arată direcțiile.
Fuga între școală și activități extrașcolare îngreunează această descoperire. Copilul ajunge obosit, iar uneori nu mai are nici timp, nici contextul social în care să se joace liber.
Apoi, odată ce o activitate este aleasă, apare un alt pas esențial: învățarea perseverenței. Orice activitate este atractivă la început, dar apoi vine cu efort, cu exercițiu, cu așteptări. Este momentul în care copilul este tentat să renunțe. Angela Duckworth vorbește despre grit – acea combinație de pasiune și perseverență care face diferența pe termen lung. Nu talentul în sine ne duce mai departe, ci capacitatea de a rămâne acolo și atunci când nu mai este ușor. Și cred că aici se rupe firul, pentru că văd tot mai mulți copii care încearcă activități pe termen foarte scurt și pleacă exact în momentul în care începe, de fapt, învățarea.
De aceea, gândul călăuzitor ar putea fi: more is less. Nu multe lucruri începute simultan, ci mai puține, făcute constant și suficient de mult timp încât copilul să apuce să simtă că poate, să prindă drag de ceea ce construiește și să nu renunțe ușor la ceea ce a investit.
Odată ce începe școala, devine foarte important să existe un proces constant de observare și ajustare a rutinelor. De exemplu, fetița mea face scrimă de performanță, iar în zilele cu antrenament nu poate face teme, așa că le organizează diferit: pentru acele discipline, temele sunt făcute în ziua în care sunt primite, iar înainte de oră doar revine asupra lor pentru reactualizare.
Ne reîntoarcem la această ajustare în fiecare an sau ori de câte ori apar schimbări în orarul școlar sau în programul de antrenamente. Un copil nu are nevoie de un program plin, ci de unul echilibrat.
Nu voi înceta niciodată să spun că fiecare copil are nevoie de timp liber, de joacă și de plictiseală. Dacă apare oboseala sau rezistența constantă, este un semn că e prea mult.
Activitățile extrașcolare sunt valoroase pentru că oferă experiențe diferite de cele de la clasă. Ele pot completa ceea ce se întâmplă la școală sau pot deschide direcții noi. Dezvoltă abilități specifice – coordonare, expresivitate, disciplină – și cresc încrederea în sine: „pot și eu”. Este important să clarificăm împreună cu copilul dacă activitatea este pentru performanță sau pentru descoperire. La fel de importantă este și libertatea de a renunța. A renunța nu înseamnă eșec, ci clarificare.
Un copil are nevoie să știe că poate încerca, poate decide și poate schimba direcția.
Înainte de a renunța, însă, e important să ne asigurăm că nu este doar momentul în care lucrurile devin dificile, că nu și-a pierdut încrederea în sine și că problema nu ține de mediu (colegi, profesori, antrenori), ci de faptul că activitatea nu i se mai potrivește sau are alte priorități.
Pasiunile nu apar dintr-o alegere corectă de la început. Ele apar acolo unde se întâlnesc interesul copilului, experiențele oferite și susținerea adultului. Nu căutăm activitatea perfectă. Construim un drum — un drum în care copilul încearcă, se oprește, se întoarce și continuă. Un drum în care nu îl grăbim să devină ceva, ci îl lăsăm să descopere cine este. Și poate că nu vom putea spune exact când a apărut pasiunea, dar în fața noastră va fi un copil care iubește ceea ce face și face ceea ce iubește, știind că își clădește singur drumul și își stabilește destinația.
Foto: Freepik
