Oare când am început să credem că a fi femeie înseamnă, automat, a duce grijile altora, termenele-limită, emoțiile casei, vinovății care nici măcar nu ne aparțin?
Știu doar că, din când în când, mă uit în jur și văd fețe frumoase și obosite, femei care zâmbesc impecabil, deși dorm puțin, care sunt „bine” pentru toată lumea și, rar, pentru ele. Pățesc asta, e drept, nu doar în tramvai, pe stradă sau la birou, ci și când stau în fața oglinzii.
De 8 Martie, primim flori, mesaje, cadouri și suntem admirate pentru cocteilul unic de grație și forță. Pentru că numai noi reușim să fim deopotrivă gingașe și puternice. Dar poate că anul acesta nu avem nevoie să ni se spună cât de puternice suntem. Poate că avem nevoie să ni se spună că e suficient să fim așa cum ne simțim.
M-am gândit mult cum mi-aș putea simplifica viața. Nu ca pe Instagram, cu rafturi albe și dulapuri perfect organizate, deși mi-ar plăcea și ele, ci ca la un gest interior. Cam ca atunci când ajungi acasă și lași jos sacoșele de cumpărături. Apoi am citit câteva reflecții atribuite unui călugăr japonez care m-au atins pentru că erau deopotrivă delicate și directe. Le-am primit ca pe un cadou de 8 Martie și așa le dau mai departe, la rândul meu.
Când e prea mult, renunță la ceva
Prima dintre ele spunea că, atunci când mintea îți este agitată și plină, nu ai nevoie de un nou obicei, ci de o obligație mai puțin.
Mi s-a părut o formă de înțelepciune rară, pentru că noi, când obosim, mai adăugăm ceva: un plan mic care să simplifice planul mare, o rutină nouă, o promisiune nouă față de noi însene. Ne spunem că de luni începem. Că vom fi mai organizate, mai disciplinate, mai eficiente. Dar poate că adevărata maturitate nu înseamnă să mai adaugi ceva, ci să scapi de ceva. Să stai puțin să te gândești ce poți alege să nu mai duci în spate. „Mai simplu” începe, aproape întotdeauna, cu un „nu” spus fără explicații elaborate și cu un standard personal coborât în zona omenească din zona eternei vânători de perfecțiune.
Și, surprinzător, când faci doar ce e omenește posibil, lumea chiar nu se prăbușește.
Când e prea intens, ia distanță
O altă idee a călugărului japonez vorbea despre distanță. Dacă cineva îți tulbură pacea în mod constant, poate că răspunsul nu este să explici mai bine, să iubești mai mult sau să suporți mai elegant, ci, dimpotrivă, să te îndepărtezi puțin, să te detașezi.
Noi am fost învățate să reparăm, să mediem, să înțelegem din toate unghiurile și, mai ales, să privim lucrurile din perspectiva celuilalt. Dar există situații în care liniștea nu se negociază, ci se apără. O viață mai simplă înseamnă și să accepți că nu orice relație trebuie salvată, că nu orice neînțelegere trebuie rezolvată pe loc. Nu orice adevăr trebuie spus în forma lui cea mai tăioasă, însă nici ascuns sub preș cu preț propriei liniști interioare. O libertate prețioasă e să iei distanță atunci când ceva sau cineva îți face rău și să mai lași și timpul să-și facă treaba de vindecător. Chiar se descrucă de minune!
Când nu se poate schimba, acceptă
Mi-a rămas în minte și gândul că mare parte din suferința noastră vine din faptul că ne opunem lucrurilor care deja sunt adevărate. Știm că un capitol s-a încheiat, dar ne dăm silința să îl ținem deschis. Știm că o etapă s-a schimbat, dar ne prefacem că nu vedem.
Acceptarea unui fapt nu e resemnare, ci o formă de claritate care eliberează o energie pe care o cheltuiam, fără să știm, în rezistență și fără niciun beneficiu real.
Când e prea mult, încetinește
O viață simplă are legătură și cu ritmul în care trăim. „O dimineață liniștită rezolvă mai multe decât o zi agitată” – spune una dintre reflecții.
Cât adevăr e aici! În diminețile în care deschidem telefonul înainte de a deschide fereastra, ne pierdem înainte să ne fi găsit. Poate că un cadou real, anul acesta, este să ne dăm timp, dimineața: un timp în care să nu avem nimic urgent de făcut, pentru nimeni.
Să ne facem o cafea lângă fereastra deschisă și să o bem încet, dintr-o cană foarte frumoasă, doar a noastră. Să ne ascultăm propriile gânduri fără să le grăbim sau să le dăm la o parte și să ne întrebăm și pe noi însene: de ce am nevoie astăzi?
Când suntem confuze, avem tendința să accelerăm. Să decidem repede. Să „rezolvăm”. Dar graba, de cele mai multe ori, creează răni suplimentare. A merge mai încet nu înseamnă a pierde ceva, ci a avea încredere că nu toate răspunsurile trebuie date imediat.
Ordinea interioară începe cu ordinea din casă
Dacă mediul e haotic, gândurile devin haotice. De aceea, nu mi se pare superficial să faci ordine și să le ceri celor din casă să respecte ordinea. E un gest de igienă emoțională. Un birou mai aerisit poate aduce o minte mai limpede, așa cum un sertar golit poate face loc unei idei noi.
Țin minte că am învățat un truc senzațional: să fac zilnic ordine într-un loc din casă. Am început cu un sertar din bucătărie (mi-a luat cel mult 5 minute). Am continuat, zilele următoare, cu celelalte, iar într-o săptămână aveam cele mai puțin obositoare sertare de bucătărie din lume. Am aruncat balastul (cine are nevoie de 8 spatule de silicon?!), am aranjat să fie toate la îndemână. Am făcut să fie mai simplu, am ales cu grijă ce las să-mi ocupe spațiul și n-am pierdut nici azi acest obicei.
Pentru că disciplina nu este pedeapsă, ci libertate față de regretul de mâine. Mă refer aici la disciplina aceea blândă, care îți amintește să ai grijă de tine azi ca să-ți fie mâine mai ușor.
Anul acesta, de 8 Martie, nu îți doresc să fii mai puternică, ci să fii sănătoasă, blândă cu tine, îți doresc să te bucuri, să fie mai puțin zgomot în jurul tău, mai puțină presiune, mai puțină grabă, mai puțină vinovăție. Îți doresc mai mult spațiu, mai mult râs, mai multă răbdare cu tine. De aici începe magia pe care ți-o doresc de 8 Martie. La mulți ani!
Foto: Freepik
