Am crescut într-o casă unde ordinea însemna control. Rafturile aliniate, perdelele apretate, suprafețele lustruite cu religiozitate, ciucurii covoarelor aranjați cu un piaptăn cu dinți metalici în fiecare sâmbătă. Pe atunci, mi se părea obositor și inutil (oricum se făcea iar praf). Acum, cu copil și doi câini care-și lasă firele de păr strategic prin toată casa, încep să înțeleg altfel legătura dintre spațiu și starea noastră interioară.
E o dimineață liniștită de duminică. Țin în mână cana cu cafea, iar muzica lui Manu Chao curge blând din boxe. Mă uit în jur: pe canapea e o pătură mototolită, în colțul din stânga al bibliotecii zac două reviste vechi, iar pe masa din hol — o colecție de chei, bonuri și elastice de păr. Obiecte care n-au nicio vină, dar care îmi provoacă un zumzet ușor în minte. Ca și cum fiecare dintre ele mi-ar cere ceva: o decizie, o acțiune, o închidere de cerc.
Așa am ajuns să privesc curățenia nu ca pe o corvoadă, nici ca pe un act de grijă față de casă, ci ca pe un act de grijă de sine. Ca pe un fel de yoga în care, odată cu scamele de sub pat, dispar și gândurile în plus.
Ce legătură are spațiul cu mintea?
Mult mai mare decât credem. Psihologii vorbesc tot mai des despre așa-numita „poluare vizuală” — acel haos de obiecte care aglomerează nu doar spațiul, ci și creierul nostru. Fiecare lucru nefinalizat, fiecare colț dezordonat ne ține în tensiune, ne activează creierul într-un mod subtil, dar constant.
Marie Kondo și armata ei de discipoli ne-au învățat să păstrăm doar ce „ne aduce bucurie”. Eu, mai puțin zen, dar ceva mai pragmatică, aleg să păstrez ce-mi e util și ce nu mă încarcă. Dacă un lucru e frumos, dar nu-mi mai aparține emoțional, îl dau mai departe. Nu-i fac nici mie, nici lui vreun bine lăsându-l într-un colț, uitat și prăfuit.
Decluttering-ul: eliberarea spațiului și a capului
Nu trebuie să începi cu șifonierul. Nici cu garajul (dacă ai). Începe cu ceva mic, aproape nesemnificativ: sertarul cu „de toate”. De obicei, se află în bucătărie și ai acolo aproape orice. Ai să vezi câtă satisfacție aduce să arunci 12 capace fără sticlă, două lanterne fără baterii și o mână de agrafe ruginite.
Unul dintre cele mai eficiente trucuri pe care le folosesc este regula „1-în, 2-afară”: dacă intră un obiect nou în casă, două trebuie să plece. Așa am învățat să nu mai adun farfurii „pentru când vin musafiri” și cutii „pentru cadouri viitoare”.
Curățenia în pași mici și senini
Nu ai chef să faci totul deodată? Nici nu trebuie. Curățenia nu e o cursă cu obstacole. Poți să începi cu 15 minute pe zi. Pui un timer, alegi o zonă și gata. Faci cât poți. Mâine continui. Sau nu. Dar ai început. Și asta contează mai mult decât o casă lună făcută într-o singură zi, cu nervi și oftaturi.
Mai am un truc: pun muzică. Preferabil ceva vesel sau cu versuri care îmi amintesc de altceva decât de praf. Îmi fac o cafea bună, o pun pe o etajeră și o folosesc ca punct de reper: mă opresc din treabă când se răcește. Uneori trec cinci minute, alteori o oră. Dar totul se simte mai blând.
De ce contează, de fapt?
Pentru că fiecare spațiu curățat e ca o fereastră deschisă în mintea ta. Când pui ordine afară, începi să simți și în tine mai mult loc. Mai mult aer. Nu vorbesc despre minimalismul estetic de pe Instagram, ci despre o formă de echilibru care vine din spații în care știi ce ai și unde e. Spații care nu te trag înapoi, ci te susțin.
Nu e vorba de o casă perfectă, ci de una care îți reflectă ritmul, valorile, emoțiile. O casă cu miros de curat și loc liber pe birou poate fi uneori exact ce-ți trebuie ca să scrii. Sau să dormi mai bine. Sau pur și simplu să respiri mai ușor.
La final, o invitație
Data viitoare când simți că e prea mult în mintea ta, nu încerca să găsești răspunsuri filosofice. Pur și simplu, ia o lavetă. Curăță chiuveta. Fă ordine pe noptieră. Șterge o oglindă. Și vezi ce se întâmplă în tine. S-ar putea ca exact acolo, între aspirator și „unde-i sticla de geamuri?!”, să se insinueze ceva prețios: liniștea.
