Când fiul meu a ratat admiterea la liceul pe care și-l dorea, mi-am dat seama că tentația cea mai mare a fost să scot repede un cadou din pălărie sau să inventez o distracție ca să îi treacă supărarea. Doar că adevărata mea datorie nu era să-l fac fericit pe loc, ci să-l ajut să stea în fața propriilor emoții.
Durerea copilului nu trebuie „reparată” imediat
În ziua când s-au afișat rezultatele și ne-am uitat împreună pe site, băiatul meu a avut o reacție puternică. S-a închis în sine, abia și-a ținut în frâu lacrimile și a refuzat să comunice cu colegii lui vechi care intraseră la liceul unde visau să nimerească toți în aceeași clasă. Eu, cu reflexul clasic de mamă-pompier, eram gata să scot din buzunar ceva magic: „hai să mergem la film”, „hai să îți iau bicicleta aia pe care o vrei de mult”, „hai să facem orice numai să nu te mai doară”.
Mi-am dat seama că durerea lui nu era un incendiu de stins prin distragere. Era un munte pe care trebuia să învețe să îl urce singur, cu mine alături, dar nu în locul lui. Dacă îi confiscam momentul, îi luam și șansa de a descoperi că poate duce.
Așa că am stat lângă el. Fără discursuri motivaționale și fără să-i umplu frigiderul cu înghețată. Fără un telefon nou, fără bicicletă. Am spus doar: „Știu că doare. Și e în regulă să doară.” Uneori, cel mai greu e să taci și să lași copilul să-și tragă sufletul în tristețea lui.
Fericirea instant e o capcană
Noi, părinții de azi, avem obsesia să ne facem copiii fericiți non-stop. Poate pentru că noi am crescut într-o lume unde nu conta așa mult ce simțeai, important era ce făceai și cu ce medie terminai clasa. Așa că acum compensăm, alergând după fericirea lor ca după un unicorn roz.
Dar dacă sar la fiecare frustrare cu o jucărie, o excursie sau un telefon nou, în funcție de vârsta copilului, îi dau de fapt un mesaj periculos: că emoțiile neplăcute sunt greșite și că trebuie ascunse sub covor. Că viața e o linie dreaptă, nu un drum cu dealuri și văi. Și că, dacă nu ești vesel, trebuie imediat să repari situația cu ceva strălucitor.
Realitatea e alta. Viața e plină de „nu a ieșit cum voiam”, de „nu m-au ales pe mine” și de „am picat examenul”. Și nu, nu există cadou care să anuleze asta. Există, în schimb, puterea de a sta în fața propriului eșec și de a spune: „îmi ling rănile, apoi mă ridic”.
Cum am fost sprijin, fără să fiu salvator
A fost important să nu îl las singur cu povara nereușitei, dar nici să nu îi iau durerea cu totul asupra mea. Așa că am făcut câteva lucruri simple, dar esențiale:
- Am ascultat. L-am lăsat să spună cât de nedrept i se pare, cât de supărat e pe profesori, pe el însuși, pe lume. Nu l-am contrazis și nu i-am căutat imediat soluții. Doar am ascultat.
- Am validat emoțiile. I-am spus că e firesc să fie furios și trist, că nu e nimic „greșit” cu el pentru că simte asta.
- Am discutat alternativele. După câteva zile, când era mai liniștit, am vorbit despre liceul unde fusese admis, despre ce ar putea descoperi bun acolo, dar și despre cum nimic nu îl oprește să își atingă visurile pe termen lung și să încercăm un trasfer, dacă va avea medii bune.
- I-am permis să ia decizii. De exemplu, a stabilit singur ce activități extracurriculare vrea să continue și dacă va dori să facă meditații la matematică (acolo a fost călcâiul lui Ahile în cazul lui, la examen). A fost modul prin care i-am permis să simtă că are control asupra vieții proprii.
- Am păstrat rutina. Nu l-am menajat excesiv, nu i-am spus „stai tu, că fac eu totul în locul tău”. Viața a mers înainte, ceea ce l-a ajutat să înțeleagă că acest eșec e doar o etapă, nu un capăt de drum.
În felul acesta, nu s-a simțit nici abandonat („n-ai decât să te descurci singur”), nici salvat („nu-ți mai face griji, repar eu”). Ci ghidat și însoțit. Am vorbit despre planul B și planul C, despre faptul că acest examen nu îl definește, că drumul lui abia începe. Am încercat să îi arăt că rușinea și dezamăgirea fac parte din viață, dar că nu rămâi blocat acolo. Le trăiești, le accepți și mergi mai departe.
Între timp, am învățat și eu să-mi gestionez propriile emoții de mamă: rușinea („oare ce-or zice rudele?”), furia („profesorii nu l-au sprijinit cum trebuie”), frustrarea („dar a muncit atât de mult”). Căci, dacă eu colapsez, îi transmit și lui că eșecul e un dezastru cosmic. Dar dacă eu respir adânc și arăt că e doar o cotitură de drum, el învață să facă la fel.
Fericirea copilului meu nu e treaba mea. Treaba mea este să îl iubesc, să îl sprijin și să îl țin de mână când cade. Să-i arăt că e normal să plângi, să te enervezi, să simți că ți se prăbușește lumea – și că, după toate astea, poți să te ridici.
Uneori, iubirea adevărată nu e despre a aduce zâmbete instant, ci despre a rămâne acolo, cu tot cu lacrimi, și a spune: „Ești în siguranță. Poți să fii trist. Și poți să mergi mai departe.” Nu am niciun manual despre cum să crești perfect un adolescent. Dar ce am învățat din ziua aceea este că rolul meu nu e să-i curăț drumul de pietre, ci să-i arăt cum se merge înainte când dai bolovani și praf.
