A fost și azi doar o zi obișnuită? Te-ai trezit, ți-ai văzut de-ale tale, ai fost la muncă, te-ai întors, ai mâncat ceva de prin frigider, poate ce-a rămas de ieri. Te-ai relaxat puțin seara, ai făcut un duș și te-ai culcat. A fost o zi fără revelații majore sau concluzii care schimbă destine, o zi în care nu ai devenit cineva nou? Poate a fost o zi perfect banală, pe care, probabil, ar fi greu să ți-o amintești peste o lună.
Dar a fost o zi în care nici nu s-a stricat nimic.
Mult timp am privit zilele acestea ca pe un fel de pauze inutile, presărate de umplutură printre momentele care contează cu adevărat, ca și cum ar fi un timp pe care n-am fost capabilă să-l folosesc mai bine, ci l-am lăsat să treacă degeaba. Adică, dacă tot există, simțeam că ar trebui să producă ceva: un strop de claritate, să vină cu o lecție, cu o schimbare vizibilă. Și sentimentul acesta vag de vină ne încearcă pe mulți.
Pentru că am ajuns, fără să ne dăm seama, să trăim cu impresia că fiecare zi trebuie să ducă undeva și că, dacă nu facem un efort susținut să avansăm în ceva, e o zi pierdută.
Psihologul Carl Rogers formula un paradox simplu și incomod: „The curious paradox is that when I accept myself just as I am, then I can change.” (Paradoxul curios este că pot să mă schimb atunci când mă accept așa cum sunt). Deși sună a resemnare, de fapt este o observație despre presiune și despre faptul că transformarea reală nu apare din forțare, ci dintr-un spațiu în care nu mai ești obligat să devii altcineva acum, în acest moment.
Viața însăși funcționează ca un proces constant de optimizare și are o ciclicitate naturală. De aceea există zile care nu vin cu mesaje ieșite din comun și care nu se transformă într-o poveste mai mare despre sens și evoluție. Sunt zile în care pur și simplu funcționezi, fără să strălucești, dar și fără să te pierzi. Poate că nu ești mai bun decât ieri, dar ești suficient de prezent încât să mergi mai departe.
Acum ceva ani, acest lucru mi s-a părea insuficient. Apoi, fără să-mi dau seama exact când, a început să mi se pară liniștitor.
Donald Winnicott, unul dintre psihanaliștii care au studiat atent ce înseamnă dezvoltarea sănătoasă, spunea că joaca este singurul „loc” din care suntem capabili să devenim creativi, indiferent de vârstă. Ceea ce numea el „joacă” nu era o activitate propriu-zisă, deși ar putea fi, ci un spațiu psihic: acel loc interior în care nu ești evaluat, grăbit sau corectat. Un loc în care nu trebuie, de fapt, să demonstrezi nimic.
Zilele complet mediocre sunt, adesea, exact acest spațiu fără miză mare, fără presiune, fără nevoia de a produce sens sau performană. Zile în care psihicul nostru respiră.
Trăim însă într-o cultură care respiră greu, taxează perioadele de platou și tratează liniștea ca pe o problemă ce trebuie degrabă rezolvată, umplută cu zmogot și agitație. Cultura de azi ne trage de mânecă ori de câte ori ne tragem noi înșine sufletul și țipă din toți rărunchii că stagnarea e periculoasă, că neutralitatea emoțională e semn de lipsă de ambiție, că orice zi care nu aduce progres e o zi ratată.
Chiar și wellbeing-ul a devenit un proiect și un concurs: să dormim mai bine, să mâncăm mai conștient, să ne reglăm emoțiile, să ne optimizăm relațiile, să ne măsurăm „mușchii” în orele petrecute în terapie. De altfel, lucruri valoroase și sănătoase, dacă nu se transformă, de fapt, în încă o formă de performanță.
Make Life Magic
Ioan Mirea, medic psihiatru: „Burnoutul nu e vina noastră, ci a lumii în care trăim.”
După o anumită vârstă, pentru mulți dintre noi undeva după 40, începi să simți prețul acestei intensități continue. Înțelegi că performanța este frumoase, dar cere recuperare și că entuziasmul permanent e epuizant, că nu poți trăi mereu într-o stare de alertă maximă fără să te prăbușești pe dinăuntru.
Zilele mediocre sunt o formă de normalitate necesară ca să ne reașezăm în noi.
Pe mine mă ajută să mă adun timpul petrecut cu mine. Nu o văd ca pe o formă de izolare, ci ca pe o nevoie de a exista, pur și simplu, în liniștea mea domestică, fără să încerc să-mi umplu compulsiv timpul cu ceva util. Dacă ai un temperament mai extrovert, probabil te încarcă ieșirile cu oameni. Orice ți se potrivește, e binevenit și nu trebuie să fie ceva extraordinar. Dimpotrivă!
Așa cum scriitura Elenei Ferrante face un spectacol plin de profunzime din măruntele întâmplări și trăiri de zi cu zi, avem și noi nevoie să ne uimim de simplitatea vieții și să ne reamintim că, uneori, „no news is good news”. O zi fără evenimente notabile e o zi bună tocmai prin faptul că nu a tras de noi în toate direcțiile. Rutina, calmă și plictisitoare deopotrivă, are farmecul ei și ne perminte să ne tragem sufletul, ca o pauză între evenimentele mai mari. Fără pauză, viața ar fi de nesuportat: prea intensă, prea fragmentată, prea teatrală.
Și chiar dacă cultura noastră de azi face mofturi în fața banalului care nu dă bine pe social media, vă invit să priviți cu ochi mai blânzi zilele care în care nimic nu vă împinge de la spate să faceți mai mult, mai rapid, mai productiv. Zilele mediocre sunt dovada că poți trăi fără să performezi constant în propria viață și o formă excelentă de wellbeing e să ne dăm voie să le savurăm.
Foto: Freepik
