Nu știu alții cum sunt, dar eu parcă am și acum momente în care dau să caut la gât cheia responsabilității de a-mi purta de grijă încă de pe la patru ani, vârsta de la care am ieșit pentru prima oară la joacă în spatele blocului. Și nu pentru că mamei sau tatălui meu nu le-ar fi fost frică să mă lase să explorez comorile și catacombele Galațiului, orașul copilăriei mele. Nu, nu erau nicidecum relaxați, că doar locuiam pe strada Brăilei, la o aruncătură de băț de o intersecție mare, unde aproape în fiecare zi se întâmpla câte un necaz rutier.
Cu toate astea, nu făceau excepție de la ritualul cartierului: aproape fiecare copil își făcea botezul capacității de a se descurca prin sălbăticia citadină dinainte de vârsta școlară. Și părinții care-și țineau progeniturile mai din scurt, în casă, erau priviți cu suspiciune și etichetați cel mai adesea drept “ciudați”. Or, mă întreb de câțiva ani încoace:
Unde a dispărut încrederea părinților de altădată și cum de au din ce în ce mai puțină disponibilitate de a permite un spațiu de explorare și de creștere fiilor și fiicelor lor și cum de le îngăduie atât de puțin să se îndepărteze de cuib fără supraveghere îndeaproape?
Dar poate că nu este vorba despre încrederea sau curajul pe care ai mei le aveau, ci mai mult despre un fel de reacție la o constrângere care se simțea cu tot gustul neajutorării celor care și-au crescut puii în comunism sau imediat după revoluție. Cultura bonelor sau a concediului de maternitate prelungit erau doar niște visuri irealizabile pe atunci. Cărora le simțim și acum gustul durerii. Cum? Prin tendința mamelor și taților de acum de a supracompensa ceea ce bunicii și bunicile au trăit ca imposibil de schimbat.
Și ce au trăit ca imposibil de modificat, iată, a ajuns și la noi ca un fel de biberon încălzit la lumina lumânării traumei transgeneraționale?
„Dă din coate!”
Efortul lor de a ne oferi o viață mai lipsită de griji materiale s-a transformat într-un fel de îndemn de a învăța. Da, am crescut cu cheia învățării de gât, pe principiul- dacă vrei să-ți depășești condiția nu este altă cale decât asta- să pui burta pe carte, să nu te prăjești la soarele ignoranței. Și dacă înveți mult și muncești pe măsură, ai șanse să ajungi să ai o viață mai ușoară decât a generațiilor de dinaintea ta.
“Dă din coate, descurcă-te, că eu nu am cum să stau cu tine acasă”, a părut să fie un alt îndemn pentru care, de ar fi știut ei cum săream de pe un bloc de zece etaje pe altul sau ce tumbe de năzbâtii făceam cât timp ei erau la serviciu, le-ar fi stat inima în loc de stres.
Prin urmare, mulți dintre cei din generația mea am avut un fel de libertate de mișcare corelată cu neglijență emoțională. Și cum nevoia devine cel mai de preț învățător, am simțit cum este să creștem fără prea multe resurse financiare și afective. Cu multe lipsuri, mai ales de prezență și intimitate reală cu ai noștri. Prea copleșiți să-și ofere și să ne ofere un fel de fundație a supraviețuirii care se compunea dintr-un loc în care să dormi, haine curate, niște linguri de mâncare și accesul la școală. Că oricum aveam deja mai mult decât au avut ei, care și-au schilodit tinerețile în absența meritocrației și normarea procustiană din comunism.
Și da, nu este vorba despre faptul că nu ne-au iubit părinții noștri (fără a generaliza premisa) și că nu și-au dorit să aibă șansa unei versiuni de viață mai bună prin noi, doar că nu au avut acces la toate resursele de informare cu privire la stadiile de dezvoltare ale copiilor cum avem noi. Cu toată abundența care tinde să ne facă prizonieri ai unei altfel de realități acum. Cea a suprastimulării și a dificultății de a discerne pe care le vedem tot mai frecvent în căutătura confuză a copiilor și adolescenților zilelor noastre. Purtăm grevată în pielea și mintea noastră amintirea suferinței acelui “așa se creșteau copiii ca noi pe atunci și astea au fost vremurile.”
Pe de altă parte, noi, generația celor care am crescut cu cheia de gât, am fost și primii care au descoperit după revoluție că, iată, ne putem crea un rost după măsura dorințelor noastre.
Am scăpat de teroarea repartițiilor de după absolvirea studiilor și am început să cunoaștem puțin câte puțin roadele unui efort susținut, continuu de a ne crește posibilitățile. Cu obstacolele am fost obișnuiți de mici, așa că rareori ne-am tras înapoi din calea lor fără să căutăm soluții să le depășim. Și pentru că aveam în noi sădit acest “străduiește-te din greu să te descurci”, eventual și cu zâmbetul pe buze- ca să dea bine în fața celorlalți, am ajuns să ne permitem, cei mai mulți dintre noi, o casă, o vacanță pe an sau chiar două, poate chiar o formă de reconversie profesională, dacă năzuințele părinților noștri de realizare prin noi nu au ținut cont de înclinațiile noastre.
Leapșa pe care noi o dăm mai departe
Or, vijelia asta care ne-a cizelat firile nu avea cum să nu treacă pe deasupra capului nostru la generațiile de după noi. Pentru că, da, am crescut fără sprijin emoțional la ceas de criză existențială, cei mai mulți dintre noi, motiv pentru care ne-am familiarizat poate pentru prima oară cu limbajul afectiv și am învățat să numim ceea ce trăim cu mult mai târziu, la vârsta adultă. Despre dialogul deschis cu privire la ce simțim cu ai noștri nu mai zic. Era o raritate, la fel ca și toleranța lor față de tantrumurile sau față de tristețile noastre mai mici sau mai mari. Nici ei nu-și cunoșteau funcționarea internă dincolo de pojghița unor clișee de gândire comunitară care le-a dictat percepția asupra lumii și oamenilor.
Motiv pentru care suntem urmași ai unui abandon subtil. Am învățat să ne descurcăm și să facem față cum putem stărilor noastre, fără ca părinții noștri să le poată conține și să ne ajute să le modelăm. Și după cum remarcă și Pete Walker, în „PTSD- recuperarea în urma traumei, abuzului sau neglijenței emoționale din copilărie”, carte publicată la Editura Herald, care poate fi forma pe care un astfel de profil al părintelui o poate da mai departe, ștafetar, fiilor și fiicelor sale?
Ca să nu pășim în papucii copilului neglijat emoțional care am fost, vom avea tendința să lăsăm prea puțin spațiu de mișcare copiilor și să alungăm orice umbră de suferință din experiențele lor. Că doar n-o să-i creștem cum au făcut-o ai noștri cu noi: cu așteptarea de „a te căli la ceas de durere, că trece oricum până te faci mare!” Și, în felul ăsta, nu vedem dincolo de lentila abuzurilor care ne-au șlefuit, costul pe care îl vor plăti și ei printr-o mai redusă capacitate de a face față provocărilor vieții.
Ca să nu simtă lipsurile care ne-au colorat cenușiu camera copilăriei mici și a adolescenței, le oferim acces prea rapid la obiecte și device-uri despre care nici nu ne-am fi putut imagina că ar putea să existe sau să fie inventate pe când eram pici și piciuline. Și de aici pândește un alt pericol: prin a nu îngădui o distanță între dorință și realizarea ei, pentru că, poate, pentru noi au fost prea puține jucării, ucidem din fașă motivația de a crește în ei înșiși abilitățile care să le permită să-și îndeplinească aceste năzuințe mai târziu. Suntem astfel co-creatori ai unei toleranțe scăzute la frustrare, cea despre care știm că face ca recunoștința pentru ce ai să nu fie decât un concept de carte, iar fericirea o nălucă.
Or, dacă alungăm orice urmă de lipsă, dacă trăim sub motto-ul „să nu care cumva să se confrunte puiul cu asta”, dacă avem mereu grijă să fie „muieți posmagii”, prin daruri materiale și nu numai, cum să mai vrea copilul să crească, să se desprindă de părinți și să înfrunte furtunile din largul vieții?
Foto: Freepik
