Se strecoară în gânduri la miez de noapte, ne încremenește în pragul unor decizii importante sau atunci când copiii noștri au un examen. Ne paralizează, ne face inima să bată mai repede și ne închide uși înainte de a le deschide. Dar frica nu este un inamic. Este o poveste nespusă, un prieten care doar vrea să fie ascultat pentru că rostul lui este să ne țină în siguranță.
Povestea începe în copilărie
Imaginează-ți un bebeluș care plânge în pătuțul lui. Lumea este mare, necunoscută, iar orice zgomot devine monstru. Frica se naște devreme, ca un sistem de alarmă al creierului în formare. Neuroștiința o confirmă: amigdala — partea din creier responsabilă cu răspunsul la frică — este activă din primele zile. De aici începe totul.
„Frica este modul în care corpul ne spune: ai grijă. E posibil să fii rănit”, scrie Lisa Feldman Barrett în „Cum iau naștere emotiile. Viața secretă a creierului”.
Dar corpul, mai ales la început de drum, învață după ce simte. Așa apar fricile de întuneric, de abandon, de eșec: modelate de ce trăim și de ce experimentăm, fie că vorbim despre un părinte anxios, o traumă măruntă, o singură propoziție spusă într-un moment vulnerabil.
Fricile noastre cresc odată cu noi
La vârsta adultă, teama capătă dimensiuni noi. Nu mai e legată de „a nu te pierde de mama”, ci de „a nu fi respins”, „a nu greși”, „a nu pierde controlul”. O frică mai puțin definită, dar mai sofisticată.
Karl Albrecht, autorul teoriei celor cinci mari frici universale, spunea că „toate fricile umane se pot reduce la cinci: extincția, mutilarea, pierderea autonomiei, separarea și umilința.” De la ele derivă fricile contemporane care domină psihicul colectiv:
- teama de eșec,
- teama de schimbare,
- teama de a nu fi suficient,
- teama de boală,
- teama de instabilitate globală.
În epoca hiperconectată, fricile s-au digitalizat și s-au interconectat, la rândul lor. Ne e frică să nu pierdem ceva (FOMO), să nu fim validați, să nu fim vizibili. Ne e frică de lume, de zgomot, dar și de propria tăcere.
Frica: ne ajută sau ne blochează
Frica, în forma ei sănătoasă, este esențială. E motivul pentru care nu traversăm strada fără să ne asigurăm sau nu ne aventurăm singuri în pădure, noaptea. Ne ține în viață, ne dă luciditate, ne frânează impulsurile autodistructive.
Dar frica devine paralizantă atunci când:
- apare fără un pericol real,
Make Life Magic
Ce e greșit în strategia struțului: problemele nu dispar când ne băgăm capul în nisip
- ne împiedică să trăim plin (evităm iubirea, cariera, libertatea),
- ne face să alegem mereu „siguranța” în locul creșterii.
„Frica ne micșorează”, spune Brené Brown. „Dar curajul nu înseamnă lipsa fricii. Înseamnă să acționezi în ciuda ei.”
Strategii de îmblânzire a fricii
1. Stai cu frica. Nu o alunga.
Scriitorul Rainer Maria Rilke scria: „Poate că toți dragonii din viața noastră sunt prinţese care vor doar să ne vadă acţionând, măcar o dată, cu frumuseţe şi curaj. Probabil că tot ce ne sperie, este în esenţă, ceva fără ajutor care vrea iubirea noastră”
Când frica apare, ascult-o. Ce îți spune? De ce vrea să te protejeze?
2. Notează-ți fricile.
O foaie de jurnal e cel mai bun terapeut de hârtie. Denumește-ți frica. Întreab-o de unde vine. Vei fi surprins de răspunsuri.
3. Creează un ritual al curajului.
Uneori, un gest mic — cum ar fi să spui „da” la ceva ce-ți dă fiori — poate crea o buclă de încredere. Curajul se cultivă în pași mici.
4. Vorbește despre ea.
Frica se hrănește cu tăcere și crește în tăcere. Pusă în cuvinte, prinde formă și devine mai ușor de înțeles. Un terapeut, un prieten, o comunitate sigură sunt oglinzi bune pentru a-ți reflecta spaimele cu blândețe.
5. Alege să crești. Nu să te ascunzi.
Știu, capul plecat sabia nu-l taie. Dar, cu capul plecat, ajungi să vezi doar pământul din fața picioarelor tale, nu și orizontul larg.
Frica te vrea mic pentru că așa te simte ea în siguranță. Dar viața se întâmplă dincolo de ea. Acolo sunt iubirea, aventura, sensul.
Frica nu dispare. Probabil nici n-am supraviețui prea mult fără ea. Dar putem învăța să o punem la treabă pentru noi, o putem antrena să ne protejeze la nevoie, în funcție de ceea ce stabilim că este această nevoie a noastră. Cu alte cuvinte, să pornim în călătorie cu fricile noastre cu tot, dar le lăsăm pe bancheta din spate, nu la volan. Fricile pot sta unde e și emoție, și prezență, și alegere. Acolo unde, deși vocea fricilor încă se aude, nu mai este și adevărata putere de decizie.
Foto: Freepik
