Dacă v-ați întrebat vreodată cum iubesc femeile atunci când iubesc cu fiecare atom din corpurile lor, atunci sigur ați ajuns la poveștile Elisabetei Rizea și Aniței Nandriș-Cudlea, două femei epopeice care au luptat singure împotriva istoriei și au învins.
Nu istoria, pentru că istoria nu poate fi învinsă de una singură, dar propriile limite sigur și le-au învins. Nu poate o femeie să facă singură istoria, dar trei femei, cu siguranță ar putea! Mai ales dacă una dintre ele este Regina Maria și celelalte două sunt Elisabeta Rizea și Anița Nandriș-Cudla. Când le citești povestea, ai impresia că citești paginile scrise de Tolstoi, Cehov sau Soljenițîn feminin, autoare puternice care par a fi coborât din Caucaz. Femei făcute doar din eroism și dârzenie.
Sper că de Elisabeta Rizea a auzit toată lumea, măcar atunci când Regele Mihai, când în sfârșit a putut intra în țara lui și a noastră, i-a făcut o vizită unei femei mărunțele, care locuia în Nucșoara, sat frumos de sub Carpați, binecuvântat cu un lac în care se oglindește cerul. S-a întrebat toată lumea ce caută Măria Sa acolo sub munte, și am aflat atunci cu toții că, înainte de comuniști, Regele Mihai fusese la Nucșoara la o șezătoare care se ținuse chiar în curtea Elisabetei Rizea, unde se spuneau snoave și ghicitori. Întrebase atunci Regele de ce sug purceii cu ochii închiși, dar oamenii se cam codeau să îi răspundă Majestății Sale, și atunci Elisabeta, tânără codană pe atunci, a răspuns din mulțime: ”de rușine stau cu ochii închiși! Pentru că tac-su-i porc și mă-sa-i scroafă!” Iar Domnu Rege, așa cum îi spunea lumea pe acolo, care tocmai mânca dintr-un porumb fiert, l-a rupt în două și cealaltă jumătate i-a dat-o Elisabetei.
Cine știe la ce s-o fi gândit Elisabeta în cei patru ani în care a ajutat mișcarea de rezistență din Munții Făgăraș să poată lupta împotriva comuniștilor. La ce s-o fi gândit oare în lungile zile de tortură la închisoarea din Pitești, atunci când refuza să îi dea în vileag pe bărbații din munți. La ce s-o fi gândit oare în lunga perioadă ce a urmat luptei lor surde? Și ce o fi gândit oare când l-a văzut din nou intrând în bătătura casei pe Regele Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia? Toate răspunsurile acestea se află în Memoriile acestei eroine, care, prin paginile scrise, devine soră bună cu o altă femeie strașnică, Anița Nandriș-Cudla din satul Mahala, județul Cernăuți, în Bucovina de Nord. Cu aceste două femei poți porni o țară și poți face o istorie.
Pe poarta casei Aniței Cudla nu au intrat regi sau regine, și ea nu a fost parte a mișcării de rezistență anticomuniste. Anița a fost singură. Singură ea și cei trei băieți ai ei, Toader de 7, Mitruță de 11 și Vasile de 17 ani, deportați în Siberia.
Nu știu la ce s-o fi gândit Carol II când a cedat fără luptă Bucovina de Nord, dar sunt sigură că nu s-a gândit la Anița, sau la ceilalți 13.000 de români care au fost „cedați” Rusiei. Sau la ceilalți, și mai mulți, din Basarabia.
E noaptea dinspre 12 spre 13 iunie 1941 și pe poarta Aniței intră militari înarmați în plină noapte, „Aniță, ai un sfert de oră să te pregătești de deportare, maxim 10 kg poți lua cu tine!”. La gară, bărbații sunt luați de lângă familiile lor și femeile, copiii și bătrânii sunt înghesuiți în vagoane de marfă: între 70 și 150 de oameni se striveau unii pe alții într-un vagon. Chirică, soțul Aniței, e despărțit de ai lui.
Anița a fost deportată la 36 de ani împreună cu băieții ei în Siberia, dincolo de Cercul Polar. Anița era neșcolită, dar asta nu a împiedicat-o să ne scrie o carte răscolitoare, pe care ea însăși a numit-o Amintiri din viață.
Memoriile Aniței sunt de fapt un manual de supraviețuire împotriva istoriei, politicului, geografiei și distopiei, în general. În 20 de ani în Siberia, Anița rezistă în primul rând în vagonul care a dus-o de acasă la malul Oceanului Înghețat, unde copiii ei aveau să învețe să meargă cu sănii trase de câini și să vâneze în apele înghețate ale Fluviului Obi. Anița nu a mâncat, împărțind puțina mâncare copiilor ei, a învățat buruienile tundrei, care să îi țină departe de scorbut, a căzut la pat, a fost în comă, cine știe cum s-a înzdrăvenit, a fost închisă într-o închisoare făcută din gheață, în mijlocul pustiei, pentru că nu putuse să facă pază de noapte, la mai puțin de minus 40 de grade, imediat ce ieșise din comă, a tors părul moale al câinilor și a împletit haine cu care și-a îmbrăcat copiii. Și a supraviețuit împreună cu cei trei băieți ai ei, pe care i-a trimis la Moscova, să se întâlnească cu Hrușciov, ca să își dovedească nevinovăția și numele să le fie reabilitat. Își caută drepturile printre procurori, minciuni și tertipuri, rezistă tuturor capcanelor întinse de administrația rusă și se întorc învingători în Siberia: fuseseră deportați din greșeală și sunt victime ale „stalinismului”.
Douăzeci de ani mai târziu, Anița intra în satul Mahala chiar în ziua în care fusese deportată, doar ca să își găsească proprietatea ocupată: în casa ei stă o altă familie. Pornește o nouă luptă, vrea să știe ce s-a întâmplat cu soțul ei, cu casa ei, în care acum e o altă familie. Trebuie să își răscumpere casa, Vasile pleacă din nou în Rusia, de data asta ca om liber. Au nevoie de bani, au nevoie să se reașeze în viața lor, care le rămăsese suspendată.
Două femei epopeice, care ne îndepărtează, vorba Monicăi Lovinescu, de „orice complex de inferioritate a noastră, ca neam.”
Oana Ursache este lector univ. dr. la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava și PM pentru sărbătorirea a 150 de ani de la nașterea Reginei Maria în cadrul Fundației Regina Maria. Este lector la Fundația Calea Victoriei unde va susține cursul Autobiografii şi autofictiuni feminine: de la Virginia Woolf la Regina Maria, între 25-27 iunie.
Foto: Facebook, Basilica.ro
