„Viața nu e o comedie, dar uneori e mai sănătos s-o iei așa”, Maria Regina României.
Inițial, subtitlul a fost „Și reginele plâng câteodată”, însă acest început de vară zgârcit cu soarele, dar generos cu ploaia, m-a făcut să îi șterg lacrimile Reginei și să-i caut seducătorul zâmbet și hohotul de râs. Regina Maria a luptat, a plâns, a râs și a întregit o țară. „Nimeni nu poate râde cu adevărat dacă înainte n-a plâns cu adevărat”, scria Regina în 1921. Mare creatoare de iubire și de libertate, Maria Doamna a construit din aceste două elemente alchimice țara pe care ne-a lăsat-o moștenire.
Râsul și lacrimile i-au fost forme asumate de iubire și libertate
Maria cea Mare, regina tuturor românilor, s-a născut acum 150 de ani în Familia Regală Britanică, ca nepoată (preferată) a Reginei Victoria, după tată și nepoată a țarului Rusiei, după mamă. Copilăria i-a fost plină de culoare, iubire severă și libertate, a învățat să călărească de mică și a devenit o redutabilă competitoare. A învățat ce este disciplina din pruncie și avea să ducă cu ea pentru tot restul vieții sale perioada pe care a petrecut-o în Malta, când s-a îndrăgostit de verișorul ei George, care avea să devină rege al Angliei.
Căsătoria cu George a fost respinsă de mama sa și așa se face că preafrumoasa Missy, (cum era numită la curtea britanică), ajunge să se căsătorească, la 17 ani, cu Principele Ferdinand, moștenitorul coroanei României. Hohotele de râs aveau să fie amânate pentru o bună bucată de vreme: Maria a devenit mamă la nici 18 ani, a avut de luptat cu Carol I, pentru a-și construi un rol și un destin la curtea de la București. Ceea ce fusese la început o închisoare a devenit o nouă casă, și mai târziu o nouă țară. A plâns mult Regina în timpul războiului, a suferit cot la cot cu soldații ei și a devenit pe front mama tuturor răniților.
Râsul născut din luciditate
Abia după război a putut Regina noastră râde din nou. Râsul ei avea, cum spunea chiar Regina, „culoarea mierii și mirosul sângelui tăcut”. Născut nu din frivolitate, ci din luciditate, zâmbetul Reginei e seducător și năucitor, îi rezistă puțini și și mai puțini i se împotrivesc. Devine cea mai frumoasă regină a Europei, ba chiar unii o numesc cea mai frumoasă femeie a lumii. Carismatică, adorată de poporul care o numea Mama Regină, numită de soldați împărăteasa tuturor românilor, Regina Maria a fost un desăvârșit strateg, diplomat, soldat. Un singur bărbat a avut România în Primul război Mondial, și acela a fost Regina Maria, aveau să spună contemporanii. După cum ea însăși scria adesea în paginile memoriilor sale: „De ce nu sunt eu rege? De ce nu sunt bărbat?”
Gustul pentru frumos
Maria cea Mare este și o artistă desăvârșită, tot ce atingea se transforma în artă și viață: picta, desena, broda, împletea, decora, schița piese de mobilier, transforma orice spațiu în grădini. Literatura este marea sa „împătimire”: scrie cu rigurozitate și disciplină teutonă zeci de mii de pagini de memorii, corespondență, ficțiune, literatură pentru copii, eseuri. Regina avea un simț al umorului tăios, fin, britanic și balcanic deopotrivă. Făcea fotografii și nimic din ce era nou nu îi era străin.
Puțini știu că primul monarh al lumii care a ținut primul discurs la radio a fost Regina Maria, la Toronto, în 1926.
Poate că ar trebui să facem și noi un film, Discursul Reginei, replică a celebrului King s Speech. S-ar întâlni astfel cei doi monarhi care ar fi trebuit să fie soț și soție. Alteori, Regina vrea să fie doar o femeie oarecare: „nu-mi place să fiu luată prea în serios, chiar dacă sunt regină. Uneori, îmi doresc să fiu doar o balerină de provincie sau o soră de caritate – ceva ce nu implică discursuri și coroane.”
Curiozitatea mereu vie
De o curiozitate molipsitoare, Regina României dorea să știe tot, să încerce tot, să experimenteze tot ce se inventa. Avea să meargă cu un hidroavion deasupra Balcicului, spațiul ei de suflet, acolo unde, când închidea ochii, revedea poate țărmurile Mediteranei, așa cum le păstra memoria ei afectivă. A văzut minunăția ei de conac înghițit de grădini, cascade și bazine în care se oglindea cerul. Balcicul păstra ceva din grădinile pe care le-a vizitat la Alhambra din Granada și în Maroc. Despre micul paradis de la Balcic scria cu patimă „Mă plimb desculță printre flori. Marea îmi intră în sânge. Nu mai sunt regină aici. Sunt doar o femeie care iubește cu toată ființa ei.”
Balcic, Bulgaria
La Balcic și la Bran, regina râdea adesea. Cu copiii, cu doamnele de onoare, cu artiștii invitați în reședință. Cu oaspeții de rang înalt, cărora le servea ceaiul în costume orientale, jucându-se de-a exotismul. Râdea și când rememora gafe diplomatice, și când își înfigea degetele în pământul reavăn, plantând flori rare. Spre sfârșitul vieții, lacrimile probabil că au fost mai multe decât zâmbetele. „Să nu mă plângeți. M-am bucurat de tot ce mi-a dat viața – și am râs în fața furtunii.”
Oana Ursache este lector univ. dr. la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava și PM pentru sărbătorirea a 150 de ani de la nașterea Reginei Maria în cadrul Fundației Regina Maria. Este lector la Fundația Calea Victoriei unde va susține cursul Autobiografii şi autofictiuni feminine: de la Virginia Woolf la Regina Maria, între 25-27 iunie.
