„Sunt un procrastinator cronic prin excelență. Forţez cu graţie termenele limită, amânând permanent sarcinile până în ultimul moment. Zilele mele sunt o simfonie haotică a evitării și distragerii atenției şi excelez în a găsi modalități ingenioase de a amâna responsabilitățile, în timp ce lista cu lucruri de făcut se extinde la nesfârșit, ca un monument al bunelor mele intenții neîmplinite.” Astfel sună confesiunile unui tânăr arhitect, a cărui viaţă este iremediabil afectată de tendinţa sa compulsivă spre amânare.
O simfonie haotică: tendinţa compulsivă de a amâna
Este o poveste destul de comună, care însă are parte de prea puţină înţelegere şi acceptare în zilele noastre. Cultul activităţii şi al productivităţii cu orice preţ ne face adesea să etichetăm un astfel de model comportamental drept lene şi să clasăm experienţa la capitolul îi lipsesc conştiinciozitatea, perseverenţa şi simţul responsabilităţii. Pe vremea când eram eu elevă (din păcate, 30 de ani mai târziu aud acelaşi discurs), mulţi profesori declarau cu aplomb atotştiutor brânză bună în burduf de câine, despre astfel de cazuri în care pe copil îl duce capul, dar nu vrea, nu se mobilizează. Iar remediul era invariabil a pune biciul pe vinovat (mai mult sau mai puţin metaforic), a-l ţine în frâu. Astăzi sunt poate mai puţin lăudate astfel de metode de dresaj (deşi, din păcate, îşi păstrează răspândirea), dar insistăm în schimb pe achiziţia abilităţilor de management al timpului, ca tratament infailibil al procrastinării.
Ceea ce arată, însă, studiile psihologice despre procrastinarea cronică este că aceasta reprezintă un eşec în capacitatea de reglare a emoţiilor, adică un simptom al unor dificultăţi psihologice subiacente, nu un defect de caracter.
Cum ne confruntăm cu procrastinarea?
Amânarea oferă o ușurare sau evitare temporară a emoțiilor asociate cu începerea sau finalizarea unei sarcini, în timp ce consecinţele pe termen lung sunt distructive. Fugim de frica de eșec, perfecționism, stima de sine scăzută, neputinţă sau ruşine utilizând strategii disfuncţionale (plonjăm în universul social media, ne uităm ore întregi la filme, ne găsim alte activităţi care să umple timpul şi să ne facă să uităm ce aveam cu adevărat de făcut), deşi ştim că amânarea perpetuează un ciclu de stres, ruşine și vinovăţie, în care discursul interior este cel mai adesea foarte dur - Iar n-am fost în stare să termin! Sunt un puturos! Mi-e ruşine de mine!
Iată de ce abordarea procrastinării necesită adesea introspecție și căutarea unei cauzalităţi mai profunde. Pentru tânărul despre care vorbeam mai sus, procrastinarea este un simptom ce trimite spre o incapacitate de reglare a emoţiilor legate de încrederea în sine deficitară şi ruşine toxică. Cu alte cuvinte, dacă îmi îndeplinesc sarcinile, s-ar vedea că nu sunt în stare de nimic. Că nu sunt de fapt capabil să fac un proiect cum trebuie.
Pentru altcineva, emoţiile evitate ar putea fi frica de boală (dacă-mi fac programarea şi mă duc la doctor, aş putea afla că sunt grav bolnav ca mama), neajutorarea (orice aş face, nu voi reuşi să obţin aprobarea profesorilor) sau frica de respingere (dacă o sun s-o invit în oraş, sigur va râde de mine).
Fiecare dintre noi ascunde şi se ascunde cu îndemânare de rănile pe care le-am acumulat şi de aceea încercările de a depăși amânarea prin strategii pur comportamentale sunt întâmpinate cu rezistență şi sortite eşecului.
Se impune mai degrabă o conștientizare a emoţiilor de care fugim, o dezvoltare a capacităţii de reglare emoţională şi o explorare a cauzelor fundamentale ale amânării, pentru că procrastinarea nu este despre managementul timpului, ci despre managementul suferinţei. Or, atâta timp cât nu avem instrumentele necesare să suportăm emoţiile dureroase, vom continua să ne adâncim în distrageri seducătoare ce oferă doar confort temporar.
Dacă și tu simți că procrastinarea te ține pe loc, te aștept din 17 mai la cursul pe care îl susțin la Fundația Calea Victoriei: Procrastinarea: Cum să nu-ţi mai amâni planurile.
