Nu cred că e o diferență prea mare între a citi și a scrie poezie. Pentru ambele e nevoie de un antrenament special al atenției către lucrurile care rămân nevăzute și nesimțite de obicei, pe lângă care trecem zilnic, în fața cărora ne protejăm excesiv și nu (mai) reacționăm, dar care sunt, de fapt, esențiale pentru a trăi.
Un proces terapeutic presupune o resensibilizare treptată a omului pentru a se bucura de toate experiențele vieții, în fața cărora se găsește amorțit din cauza unor mecanisme pe care le-a dezvoltat pentru a supraviețui în povestea sa de viață, dar care acum nu îi mai sunt foarte folositoare.
Așa cum terapia reantrenează interacțiunea cu lumea, poezia reantrenează limbajul. Astfel, cele două se pot îmbina și potența, limbajul poetic devenind instrument în procesul terapeutic. Am ales câteva poezii pe care le-am găsit terapeutice în anumite momente-cheie din viață și care au lăsat în urmă niște întrebări pentru care îmi place că nu avem răspunsuri, întrebări care nu au voie să plece de lângă noi.
1. Natura conversațională a realității
„Vreau să știu/ dacă ești pregătită să trăiești în lume/ cu nevoia ei crudă/ de a te schimba.”
Cred că versurile acestea cuprind foarte frumos și simplu întreaga filozofie a poetului despre natura conversațională a realității.
Mă întorc des la ideea că între mine și lume e mereu o conversație, indiferent dacă eu particip sau nu la ea, că am mereu puterea să-mi influențez împrejurările sau percepțiile și că, în același timp, nu am niciodată puterea să le controlez.
Versurile m-au găsit în perioada pandemiei, când granița dintre ce pot și ce nu pot controla a trebuit redesenată; și cred că mi-am stabilit o ancoră bună prin ele – să accept că lucrurile asupra cărora o să am control se vor schimba continuu, dar că această acceptare poate e singurul mod de a trăi autentic.
Întrebarea care rămâne: Ce pierdem, de fapt, dacă nu trăim cu deschiderea către posibilitatea de a fi schimbate?
2. Un leac simplu împotriva cinismului
„Viața ta. Visul tău:/ Căldura de sub piciorul unei păsări/ care ațipește în zorii iernii”
Aceasta e întreaga poezie găsită într-o carte scrisă de un tăietor de lemne (și poet) din Norvegia. Nu-mi vine în minte decât textura atenției de care ai nevoie pentru a putea percepe căldura de sub piciorul unei păsări. Nu e necesar pentru supraviețuire acest tip de atenție, dar mi se pare esențial pentru a trăi plin: un leac simplu împotriva cinismului. Este textura atenției de care cred că e nevoie pentru a ne apropia intim de viață.
Pentru mine, versurile acestea descriu perfect locul de unde simt că scriu poezie și n-aș fi putut să-l pun mai bine în cuvinte. Ce s-a mai întâmplat când am citit aceste versuri a fost că m-am simțit conectată cu o persoană cu care, aparent, nu am împărțit niciun fragment de realitate și totuși, pare că am simțit extrem de asemănător.
Întrebarea care rămâne: Ce altceva ai mai putea observa după ce-ți aduci/educi atenția sub piciorul unei păsări?
3. Fragilitatea și înțelepciunea corpului
„Doar trebuie să lași animalul moale al corpului tău/ să iubească ce iubește.”
Aceste versuri relaxează profund ceva din mine și aduc un soi de compasiune pentru toate luptele pe care mă fac să-mi dau seama că nu trebuie să le (mai) port. Și îmi amintesc de corpul meu, de interiorul corpului meu și de fragilitatea lui, dar și de înțelepciunea pe care o poartă – și când zice nu, și când se întinde spre anumite lucruri. Și mă fac să-l ascult mai des.
Întrebarea care rămâne: Ce se întâmplă când îți lași corpul să iubească ce iubește?
4. Acceptarea de sine
„Lecția de română a fost că Sunt/ este o frază completă.”
De fiecare dată când am recitat poezia, am simțit nevoia să repet aceste două versuri. Sunt curate, nepretențioase, și se așază atât de blând și sigur ca o palmă de bunic pe mijlocul spatelui, între omoplați, ca să te liniștească și să te protejeze de tine însăți. Îmi vorbesc despre acceptarea de sine și vindecarea nevoii de a face mereu ceva pentru a merita un loc în lume. Faptul că suntem în viață acum e suficient și nu e nevoie să demonstrăm nimic. Câteodată mă gândesc cum ar arăta lumea dacă am integra în peisajele noastre interioare acest lucru.
Întrebarea care rămâne: Dacă ai ști că ești suficient de bună exact așa cum ești acum, ce ai face de mâine?
5. Reconectările după despărțiri
„așa că am mers la tine acasă să văd dacă puteai să mă vezi./ Puteai, dar m-ai strigat pe alt nume.”
Mie mi-au amintit despre cum reconectările după despărțiri se pot simți, câteodată, asemenea unei întâlniri între două persoane care sunt mai străine una de cealaltă decât două persoane care nu s-au întâlnit niciodată. Am meditat mult după ce s-au așezat aceste versuri, m-am gândit la ce înseamnă, de fapt, să cunoști o altă persoană, la ce anume te face să crezi că știi vreun lucru despre ea, la sentimentul de familiaritate și cum se schimbă el, în timp, în prezența și în absența celeilalte persoane, la cum completăm absențele cu informații care ne fac să credem că încă suntem apropiate, chiar și când nu mai știm nimic real despre viața celeilalte persoane.
Întrebarea care rămâne: Dintre cei din jurul tău, cine te (re)cunoaște în versiunea cea mai apropiată de cine ești tu astăzi?
6. Munca noastră interioară
„și spun, oh!, mă simt mizerabil,/ ce să –/ ce ar trebui să fac? Și marea spune/ cu vocea ei superbă:/ Scuză-mă, am treabă.”
Am găsit aceste versuri când locuiam pe o insulă și mă întâlneam des cu marea, câteodată cu speranța că apropierea de ea mă poate liniști. Pentru mine au fost o aducere-aminte a faptului că propria viața ne aparține și că munca noastră interioară nu poate fi făcută decât de noi înșine.
Întrebarea care rămâne: Cum îmi descopăr și comunic limitele la fel de frumos și sincer cum o face marea în aceste versuri?
7. Iluzia singurătății
Cine suntem noi
Foto: arhiva personală, Fundația Calea Victoriei
