Cuvântul însuși – fericire – pare să aibă un efect de-a dreptul hipnotic asupra oamenilor. Acea fericire care, odată găsită, rămâne cu tine, fără întrerupere, până la adânci bătrâneți.
Eu știu cam tot ce se poate ști despre himera asta, fiindcă am fost într-o căutare frenetică a fericirii vreo patru decenii din viață. Am căutat-o zi de zi, în toate direcțiile. În sus, spre cer; în față, spre oameni; în spate, spre trecut; în jos, sub fiecare piatră pe care călcam.
Am răscolit, am săpat adânc, am cutreierat, am întrebat. Am căutat-o ca pe singurul lucru pentru care merită, de fapt, să trăiești. În numele ei am riscat, am fost gata să pierd tot – mereu gata să merg până la capăt, indiferent care era prețul pe care îl aveam de plătit. Nu m-am oprit niciodată la jumătăți de măsură, am aruncat în joc tot ce aveam. Câteodată am crezut – am crezut adânc, până în măduvă – că fericirea e sinonimă cu iubirea, alteori mi s-a părut că e sinonimă cu libertatea. Uneori am fost sigură că fericirea e rezervată doar artiștilor care creează (am fost fascinată ani în șir de geniile creatoare), alteori am simțit limpede că fericirea stă în comuniunea cu ceilalți oameni și cu natura întreagă.
Și pentru că am mers până la capăt pe drumul ăsta, am înțeles acum, cred eu, ce are de oferit fericirea și care e prețul pe care ni-l pretinde ea.
Să încep cu prețul
Când un om e în căutarea permanentă a fericirii, avem de-a face cu un idealist. Pentru că atunci când cauți fericirea ca pe ceva exterior, ca pe ceva care se află undeva departe și la care o să ajungi doar după ce ai mers mult și te-ai luptat din greu, începi să crezi că nimic din ce trăiești acum nu e suficient de bun. Stabilești standarde teribil de ridicate – ideale – pentru tine și ceilalți.
Problema mare e însă că, trăind mereu cu idealul în minte, te programezi invariabil pentru o frustrare perpetuă. Frustrarea însoțește idealul ca o umbră, e nedezlipită de el. Și asta din cauză că viața e reală, ea nu e niciodată ideală, și îl va dezamăgi pe idealist aproape în fiecare zi.
Să fii în căutarea permanentă a unei fericiri viitoare, perfecte, înseamnă să ignori ziua de azi și secunda în care trăiești acum.
Înseamnă să fii intolerant cu minusurile și cu imperfecțiunile oamenilor. Înseamnă să desconsideri o zi banală, obișnuită, înseamnă să treci cu vederea lucrurile mărunte ale vieții și să cauți doar extraordinarul, doar momentele de vârf. Or a trăi în felul ăsta înseamnă a-ți irosi viața – nici mai mult, nici mai puțin. Prețul pentru căutarea obsesivă a fericirii e irosirea vieții.
Să vedem acum ce are fericirea de oferit
Experiența fericirii se traduce în general printr-un preaplin al inimii. Un preaplin care durează un timp scurt, foarte scurt. Fericirea e un soi de exaltare care ne consumă, ne face să ardem pe dinăuntru cu flacără mare, așa că dacă ar dura mult, ne-ar lăsa aproape sleiți.
Rezultă de-aici o concluzie interesantă, anume că viața noastră e, de fapt, mai ales aceea care se scurge între două momente de fericire.
Viața noastră e alcătuită din toate acele lucruri pe care le facem pentru a ajunge, câteva clipe doar, la exaltarea fericirii. Și mai e alcătuită din toate acele momente în care nu se întâmplă nimic și în care doar existăm; în care ne culcăm pe spate în barcă, după ce am vâslit mult și, cu mâinile sub cap, ne abandonăm curentului și-l lăsăm să ne poarte cu el o vreme, uitându-ne, pasivi și netulburați, cum picăturile de apă alunecă tăcut de pe vâsle, într-un fel de huzur atemporal.
Așa că eu am ajuns, după o viață de căutare a fericirii, să apreciez mai mult decât orice pe lume banala stare de bine.
Dacă e bine, e suficient. Vreau ca fericirea să vină doar din când în când, să-mi umple pieptul, apoi să se stingă și să rămână în urma ei o bucurie calmă. O stare de bine. Care nu are cum să fie nici ea permanentă, fiindcă viața e complexă. Dacă n-ar fi complexă, dacă ar fi mereu liniștită și în ordine, ar sfârși prin a ne exaspera.
Am lua-o toți la fugă și am căuta în cele patru colțuri ale lumii un dram de tristețe, un dram de pericol, un dram de suferință, un dram de furie.
Fiindcă chiar și fericirea poate deveni exasperantă.
Nimic din ce e mult nu-i bun.
Omul e o ființă tare complicată.
Fericirea merită cu siguranță căutată, dar cu măsură. Nu e ea tot ce contează în viață. Adâncimea pe care ne-o dă uneori suferința e la fel de prețioasă ca imponderabilitatea sau înălțimea pe care ni le dă fericirea. Cred că e greu de imaginat ceva mai obositor decât un om care nu face decât să râdă și să-și arate veselia încontinuu. Fericirea unui astfel de om nu are substanță. Un om care crește, un om care se maturizează de-a lungul vieții învață să trăiască cu durerea inerentă diferitelor etape și întâmplări. Iar când un astfel de om e fericit, fericirea lui are înălțime, profunzime și substanță.
Aia e fericirea care merită trăită.
Foto: Freepik
