A venit în inboxul meu următoarea dilemă, din partea unei prietene apropiate, care tot ezită să vină să facă sport la noi. Zice așa: „Anca, în general, când te gândești la sport, îți imaginezi că o să nimerești într-o sală în care toți arată țiplă și că tu o să fii singura neîndemânatică. Mi-e groază că o să leșin după 3 exerciții, că o să mă fac de râs și că nu o să mai vreau să dau niciodată ochii cu oamenii ăia care m-au văzut la pământ. Ce mă fac?”
O să încep prin a recunoaște, în primul rând, că m-am confruntat și eu cu asta. Și încă mi se mai întâmplă! Mai ales atunci când știu că nu sunt în formă, că am făcut pauze lungi de la sport sau încerc ceva nou, cu un antrenor nou, într-un spațiu nou.
Apoi, m-am confruntat cu asta fiind de partea cealaltă a poveștii, ca facilitator de grupuri. Ocazie cu care am învățat cât de important este să mă adaptez la oamenii din fața mea, să lucrez cu mini-grupuri care să îmi permită să „simt” energia oamenilor.
Dacă te-ai confruntat vreodată cu fobia de a face mișcare în grup, uite câteva recomandări și puncte de reflecție:
Comunicarea cu instructorul/facilitatorul contează și în afara clasei
Nu e foarte comun în România, dar ideal ar fi ca fiecare new-entry la o sesiune de grup să aibă parte de un moment individual de introducere, ocazie cu care să îi comunice instructorului informații-cheie despre sănătatea fizică și emoțională, plus să se informeze despre contraindicațiile practicii la care urmează să participe. În felul ăsta, se pot preveni accidentările, momentele de panică sau de penibil în care îți auzi numele strigat în mijlocul orei și îți vine să intri în pământ de rușine. Ce mai este important? Să existe chimie cu instructorul! Pentru că, oricât de bun ar fi el/ea ca profesionist, partea umană este cea care contează atunci când vine vorba despre conexiunea reală.
Poți să încerci și variante hibrid – online, offline, individual, grup
Dacă anxietatea este foarte mare în fața expunerii de grup, atunci poate este indicat să începi altfel. Poate cu o sesiune individuală, în care să te cunoști foarte bine cu instructorul și să poți adresa toate întrebările arzătoare. Iar apoi, pe măsură ce capeți încredere și se creează deja o punte între voi, poți merge la nivelul următor, la grup. Sau... în secolul nostru, poate e mai confortabil să începi online și apoi să îți faci curaj spre offline 😉
Cum te raportezi la conceptul de #fail
Ne întoarcem la acceptare și la faptul că suntem diferiți, în momente diferite ale vieții noastre. Sunt zile în care debordăm de energie și altele în care simțim că avem plumb în ghete. Pentru femei, de exemplu, randamentul este total diferit atunci când suntem în faza menstruală și e indicat să mergem la o clasă bândă de yoga vs. faza foliculară când putem să mergem spre exerciții de anduranță vs. faza ovulatorie când un functional training se potrivește la fix vs. faza luteală când putem să tragem tare de fiare.
Alegerea de a merge cu un/o prieten/ă
Vin după o experiență recentă cu o clientă care a paralizat de frică în fața ușii de la Centrul EKA, aflând că prietena ei nu o mai însoțește la o clasă de yoga de grup, unde făcuse rezervare pentru amândouă. A ajuns până la intrare, a aflat că va fi pe cont propriu și a făcut cale întoarsă spre casă. Deci, pentru unii dintre noi, contează să avem o față cunoscută sau pe cineva care să ne țină de mână. De ce? Pentru că poate suntem introverți, sociofobi sau pur și simplu într-o pasă în care nu avem chef de mulți ochi ațintiți asupra noastră. Atunci când astfel de reacții și sentimente ajung să ne afecteze calitatea vieții sau capacitatea de a face exerciții fizice regulat, este recomandabil să discutăm cu un specialist în sănătate mintală sau să ne asigurăm că antrenorii pe care ni-i alegem sunt calificați și din punctul ăsta de vedere. Adică înțeleg că oamenii trebuie abordați și din perspectiva emoțională, nu doar a capacității (sau incapacității!) fizice la un moment dat.
De fapt…cât de mult de iubești și te accepți așa cum ești?
Pe final, vreau să vă las o invitație să vă auto-evaluați imaginea de sine și gradul de acceptare a propriului corp. Pentru că, de cele mai multe ori, este vorba despre modul în care ne raportăm la propriul corp și despre faptul că nu considerăm că respectă „standardele” de frumusețe, de tonus, de prospețime pe care le vedem etalate în media.
Atunci când nu ne iubim așa cum suntem, diferiți de la o zi la alta și de la o etapă la alta a vieții noastre, tendința de a ne compara este mult mai mare și, deci, tentația de a ne auto-dezamăgi. E un val care ne îndeamnă să nu ne mai simțim bine în pielea noastră, să opunem rezistență în fața unor procese firești, cum ar fi cel de înaintare în vârstă, să căutăm să ne „reparăm”, să ne „tunăm” la exterior, ca să dăm mai încet gălăgia interioară.
Foto: Unsplash
