Săptămâna trecută am răcit. Nimic grav, doar o viroză de toamnă, din aceea care îți taie pofta de orice și te face să te simți moale ca o lavetă. Doar că, pentru mine, a fost un semnal de alarmă. M-a pus în pat și, pentru prima dată după mult timp, n-am avut de ales: a trebuit să stau.
Primele ore din acea zi de sâmbătă au fost un chin. Mă uitam la telefon, la lista de lucruri „de făcut”, la vasele din chiuvetă. Nu mai adaug aprovizionarea (pe noi, sfârșitul de săptămână ne prinde cu frigiderul gol pentru că încercăm să facem cumpărături o singură dată pe săptămână). Aveam o neliniște fizică, de parcă ar fi planat asupra mea un pericol. De fapt, simțeam că pierd timpul și că mica mea lume domestică se va prăbuși dacă nu bifez ce am de bifat.
Apoi, pe măsură ce am făcut febră, m-a cuprins altă senzație: liniștea ciudată pe care ți-o dă boala. Aveam motiv temeinic să nu mai trebuiască să fac nimic. Nici să răspund la mesaje, nici să rezolv lucruri. Corpul îmi cerea doar odihnă, iar eu nu mai aveam energie să mă opun.
Și acolo, în pat, între un ceai cu lămâie și un somn fără alarmă pusă la telefon, mi-am dat seama că uitasem cum e să te oprești.
Weekendul: între libertate și presiune
Mult timp, weekendul a fost pentru mine o extensie a săptămânii: două zile în care recuperam tot ce nu reușeam să fac de luni până vineri. Curățenie, cumpărături, întâlniri cu prietenii, planuri, dus/adus copilul de unde avea treabă, poate un serial, poate un articol de terminat.
Totul trebuia să aibă sens, rezultat, eficiență. Doar că, în goana asta după timp „folosit bine”, am ajuns să nu mă mai bucur deloc de el. Ajungeam, duminică seara, să mă simt obosită, iritată, cu senzația că iar n-am apucat să mă odihnesc și că noua săptămână va veni peste mine ca un tăvălug.
Și asta se întâmplă atunci când weekendul devine o altă listă de sarcini, doar că fără birou. Răceala aceea m-a forțat să închid tot. Și mi-am dat seama că nu mai știu să mă odihnesc. Că am avut „nevoie” de o boală ca să-mi dau voie să nu fiu productivă.
Cum am schimbat ritmul
După ce mi-am revenit, am încercat să țin cu mine lecția. Să-mi asigur corpul că m-am prins ce vrea să-mi spună și că nu e nevoie să-mi dea „shut down” cu vreo viroză sau altă boală ca să-mi amintească ce înseamnă echilibrul.
Așa că voi continua cu lucrurile simple care mi-au făcut atât de mult bine când am răcit:
- sâmbăta dimineața, nu mai pun ceasul să sune.
- îmi beau cafeaua fără să deschid laptopul sau telefonul.
- mă întreb (eu pe mine, singură) mai întâi cum mă simt, nu ce am de făcut. Și ascult. Mă ascult. Fără judecată. Cu grijă și empatie față de mine însămi.
- uneori, voi sări peste aprovizionare și se va ocupa doar soțul meu. Alteori, voi face eu aprovizionarea și el va sta să citească sau, pur și simplu, să facă ce are chef.
Răceala de săptămâna trecită mi-a adus aminte că a nu face nimic nu e pierdere de vreme, ci e o formă de refacere. Nu doar corpul, ci și mintea are nevoie să se oprească, ca să se reașeze.
Am observat și altceva: când îmi dau voie să mă relaxez, încep să am din nou chef să fac lucruri, îmi revine creativitatea revine, am din nou energie. E paradoxal: atunci când renunți să forțezi, totul începe să curgă mai ușor.
De ce ne e atât de greu să ne odihnim
Presupun că pățim asta pentru că trăim într-o cultură care glorifică activitatea. Suntem lăudați când facem mult, nu când respirăm adânc. Ni se pare normal să răspundem la mesaje în weekend, să planificăm totul, să transformă și relaxarea într-o nouă chestiune de bifat.
Dar corpul nu funcționează în același ritm ca agenda. El are nevoie de timp mort, de resetare, de plictiseală. Doar că nu mai știm cum arată treaba asta și suntem atât de naivi, încât ni se pare că nu avem nevoie de starea de farniente. Când nu avem ceva de făcut, ne simțim vinovați, de parcă ne-am trăda propria eficiență.
Așa ajungem să confundăm „timpul liber” cu „timpul în care mai rezolv ceva”. Și ne mirăm că oboseala nu trece nici după duminică.
Hai să reînvățăm weekendul
Țineți minte cum era, în copilărie, vacanța de vară? Nu ne interesa cât e ceasul, mâncam când ne era foame, stăteam afară, la joacă, până apunea soarele. Weekend-ul ar trebui să funcționeze ca o mini vacanță săptămânală. Să ne amintească ce ne place, nu doar ce trebuie. Să ne permită să gătim ceva simplu. Să stăm de povești fără să ne uităm la ceas. Să adormim la prânz fără să simțim că pierdem o oră. Să facem mai puțin, să lăsăm și loc de timp gol. Să nu mai transformăm odihna într-un proiect. Să stăm, dacă avem chef, toată ziua în pijama. Să alegem noi ritmul, să nu ne mai imaginăm că weekendul trebuie eficientizat.
El există ca să ne readucă în echilibru. Iar odihna nu e un moft, ci o formă de igienă interioară.
La mine a fost nevoie de o răceală ca să-mi amintesc ceva ce știam deja, dar uitasem: nu trebuie să ajung la epuizare ca să-mi dau voie să respir. Așa mi-am recâștigat eu weekendul. Și lumea nu s-a prăbușit, doar am început, în sfârșit, să mă odihnesc. Poate te voi inspira și pe tine să te bucuri de un weekend odihnitor, fără să fie nevoie de vreo răceală care să te pună la pat. Ci doar de un serial bun, de un ceai băut de poftă și de un ținut în brațe care nu e niciodată prea mult!
