Frica de conflict nu aduce pace sufletească

Frica de conflict se manifestă prin evitarea, cu orice preț, a situațiilor tensionate. Fie le evităm cu totul și ne comportăm cum putem mai bine ca să ne asigurăm că ele nu vor avea loc, fie ne vom retrage din conflict și încetăm să comunicăm. 

Dacă pare că se întrezărește un conflict, și suntem hipervigilenți în privința asta atunci când ne temem, cel mai probabil vom face tot ce ne stă în putință să-l ocolim.

Uneori, așa cum zice și vorba „frica păzește bostănăria”, fricile sunt bune. În sensul că ne ajută să ne păzim. 

Însă creierul reacționează la fel și în cazul pericolelor imaginare sau imaginate și ne trimite într-un mecanism de coping de tipul „luptă sau fugi”. Pentru bunăstarea noastră emoțională și relațională, inclusiv pentru relația cu noi înșine, avem nevoie să învățăm să facem diferența între fricile reale și cele imaginate.

Mai concret, când mintea îmi spune „Dacă vei zice nu, persoana asta nu te va mai vrea în preajma ei”, e posibil să reacționăm ca și cum acest lucru este adevărat. Or, noi nu știm dacă este adevărat și, cel mai probabil, nici nu este. 

Mergând mai departe pe acest tip de raționament, mintea poate să spună: „Și dacă această persoană se va retrage din viața ta, este de nesuportat/ireparabil. Nu vei putea face față, te vei simți îngrozitor etc”. Or, noi nu știm dacă este adevărat și, cel mai probabil, nici nu este.

Unde se naște frica de conflict

O rădăcină a fricii de conflict se găsește în mediul în care am crescut, atunci când am întâmpinat multă critică și judecată, reacții exagerate, consecințe mari, exagerate pentru greșeli, pentru că ne-am spus părerea, pentru că am vrut sau am făcut ceva și am dobândit neîncredere în felul în care vor reacționa oamenii și neîncredere în capacitatea noastră de a gestiona conflictul. 

Poate am fost bătuți, pedepsiți, ignorați sau tratați cu dispreț. Și am învățat, de la o vârstă fragedă, că este periculos să avem conflicte, să ne spunem părerea, să ne apărăm sau să cerem. 

Am internalizat, practic, convingeri care, deși în copilărie reflectau mediul în care trăiam, nu sunt adevărate în viața de adult. Convingeri despre noi, despre ceilalți, despre elementele vieții. 

Convingeri care pun gaz pe focul fricii

Despre noi înșine, am construit convingeri de genul „nu știu să fac față unui conflict”, „nu sunt suficient de inteligent pentru a lua parte la un conflict”, „nu merit să-mi satisfac nevoile”.

Despre ceilalți, ne-am convins singuri că „mă vor părăsi”, „își vor face o părere proastă despre mine”, „se vor răzbuna”, „mă vor pedepsi”. 

Despre viață, am decis: „conflictul este periculos”, „din conflict nu poate ieși nimic bun” etc.

De ce fugim de conflicte. Cam cu orice preț

Motivele pentru care mulți dintre noi evităm conflictele sunt, de regulă, tot frici. Frica de a-i supăra sau dezmăgi pe ceilalți, frica de a-i enerva pe ceilalți, frica de respingere, frica de abandon, frica de a fi răniți, de a ne face de rușine sau de a simți disconfort. 

În spatele multora dintre aceste frici este o altă frică, nu externă, așa cum par cele de mai sus, ci internă: aceea că nu vom ști cum să facem față intern, noi cu noi, cum să ne reglăm emoțional. Este vorba, practic, despre o frică de discursul nostru intern, de una dintre vocile din capul nostru („Esti o persoana rea, oamenii au văzut cum ești de fapt și te vor părăsi, nu te comporți cum trebuie, nu poate ieși nimic bun din asta” etc).

La ce folosesc, de fapt, conflictele

Când evităm conflictul, o facem pentru că, din start, ne așteptăm, suntem siguri că reacția celorlalți și consecințele vor fi negative. Iar când ne este frică de conflict, nu luăm în calcul conceptul de conflict sănătos, acel tip de conflict în care punem cărțile pe masă, cu respect și considerație față de celălalt, care este folositor și care repară. 

Chiar și atunci când rațional acceptăm ideea că există conflict sănătos, ne e frică să-l experimentăm, să ne exprimăm, căci emoțional nu suntem pregătiți să aflăm dacă este posibil. Iar pentru minte este mai ușor să facă ceea ce știe, ceea este obișnuită să facă, pe principiul „drumul cunoscut este cel mai scurt”. Și cel mai puțin periculos. Așa că este nevoie, din nou, de un efort conștient.

Ce pierdem când fugim de conflict

De multe ori, când evităm cu orice preț conflictul, vom face și vom spune lucruri care vin în conflict (pun intended) cu nevoile, resursele și dorințele noastre. Ne vom minimiza sau eradica cu totul nevoile, opiniile, limitele pentru a ne asigura că nu trebuie să vorbim despre ele și că nu vom genera conflict. 

Le vom lăsa pe ultimul loc, ele vor fi prețul pe care îl vom plăti pentru trofeul promis de mintea noastră, falsa promisiune de liniște și armonie.

 (Despre conflictul intern la care ajungem evitând conflictul, într-un articol viitor).

Putem învăța să ne susținem punctul de vedere?

Ce putem face pentru a scădea această frică și a ne oferi posibilitatea de a da glas gândurilor și emoțiilor pe care le ținem blocate este să căutăm care sunt, pentru fiecare, sursele și triggerii fricii. 

Să învățăm să ne autoliniștim, să ne gestionăm emoțiile care sigur apar, să ne identificăm nevoile și dorințele dar și consecințele reprimării lor, să învățăm să le exprimăm într-o manieră non-agresivă și să luăm hotărârea conștientă de a începe (cu pași mici, în spații și cu persoane cu care ne simțim în siguranță) să facem lucrurile diferit. Este un drum lung și, de multe ori, anevoios, însă nu la fel de anevoios ca cel în care alegem să continuăm să evităm, căci la capătul lor vom găsi mai multă înțelegere față de noi și față de ceilalți, mai multă încredere în noi și în ceilalți, relații mai sănătoase și mai satisfăcătoare, cu noi și cu ceilalți și mai mult din liniștea și armonia pe care evitarea ni le promite, dar în mod fals.

Foto: Pexels