Provocarea de a scrie despre agresivitate și supunere în relațiile profesionale mi-a readus în minte o scenă veche din viața mea.
Eram foarte tânără, nu chiar la primul job, dar încă la început de drum profesional. La vremea aceea, relațiile profesionale erau mult mai „autentice”. În sensul în care masca profesională încă nu era așa strălucitoare că în zilele noastre. Ca atare, și conflictele erau mult mai la vedere.
Teoretic, știai la ce să te aștepți de la oameni. Practic, te mai lua prin surprindere câte un val de agresivitate.
Între timp, au trecut 20 de ani, iar masca socială și profesională sunt mai bine prelucrate. Știm că este frumos să fim politicoși, asertivi și să ne exprimăm trăirile și punctele de vedere pentru a nu escalada conflictele.
Vin în întâmpinarea noastră atâtea cursuri de dezvoltare personală care ne învață cum să facem managementul conflictului, managementul echipelor. Și totuși, deși avem atâtea instrumente de lucru, uneori putem fi depășiți de situație.
De exemplu, ce te faci dacă nimerești un coleg sau un șef cum am nimerit eu la începuturile mele profesionale?
Un mediu obositor de schimbător
Pe scurt, fiecare zi era altfel din punct de vedere al dinamicilor relaționale. Jobul, în schimb, era plictisitor: mereu la fel, cu activități de rutină care nici măcar nu ajutau la dezvoltarea mea. Ce tablou idilic, nu?! Dacă, cu o zi înainte, acest coleg mă ridica pe un piedestal de laude și aprecieri, a doua zi riscăm o concediere din cauza unei CA-TA-STRO-FE pe care eu aș fi provocat-o! În prima fază, abia dacă înțelegeam de unde vine „catastrofa”. Evident, coerența nu era tocmai punctul forte într-un astfel de conflict parcă venit de neant.
Ei bine, nu știu dacă azi mai este o realitate un astfel de caz extrem, dar ceea ce nu am reușit eu în urmă cu 20 ani a fost să nu iau „catastrofa” asupra mea. Pentru că, dacă o iei asupra ta, chiar devine o catastrofă. Celălalt și-a externalizat haosul mintal, tu l-ai preluat și începi să te chinui!
Pici în capacana confuziei, a lipsei de încredere și a unui sentiment de rușine care ar putea să te îngroape.
Și iată cum ajungem la granițe și limite relaționale. Granițe și limite pe care, dacă nu vin din propria trăire și simțire, e mai greu să le impui. Poate-ți iese o dată, de două ori. Dar pe termen lung, nu se susține. Ce să mai zic de efortul susținut și de energia consumată că să impui ceva ce nu îți este la îndemână și care, de fapt, nu prea face parte din tine?
Și atunci când devii ba supus, ba furios din cauza nedreptății pe care o trăieșți, e ca și cum ai naviga pe o mare de mare incertitudine și nu zărești țărmul.
Cum modelăm granițele relaționale?
Întrebarea această mă duce cu gândul la oamenii cu care lucrez și care vin cu tot felul de spețe asemănătoare. Ceea ce am observat că ajută în prima faza este o clarificare a modului în care persoană însăși funcționează.
- Cum și-a clădit (sau nu) încrederea de sine, stima de sine, ce părere are despre propriile competențe profesionale?
- Cât de bine reușește să se delimiteze de părerile celorlalți, mai mult sau mai puțin corect fundamentate?
- Care este tiparul său relațional?
Dacă această persoană are un sentiment profund de insuficiență și de incompetență, trăiește cu teama de eșec la tot pasul.
Dacă se află într-o continuă comparație cu ceilalți și nu își poate identifica sau asumă propriile puncte forțe, ghici ce? Este atât de ușor să fie dominat(ă) de un coleg mai agresiv și cu un simt al empatiei mai deficitar. Și este chiar și mai ușor să intre în stări de vinovăție, neputință, chiar rușine.
Deci iată că nu de celălalt trebuie să ne ocupăm, ci de noi înșine.
Atenția se redirecționează de la ceea ce face sau zice celălalt la cum mă face să mă simt comportamentul acestuia.
- Ce gânduri și emoții se nasc din asta despre mine însumi?
- Care este dialogul meu intern despre mine? Ce legătură au toate acestea cu istoria mea de viață?
Când mergem pe acest fir, ajungem, ușor, ușor, la cauzalitate și la soluții de redefinire.
În fapt, ne dorim să câștigăm mai mult respect de sine. Odată ce reușim să ne reîmputernicim, ai să observi că nu mai este nevoie să te lupți pentru dreptate, pentru a fi văzut(ă) sau confirmat(ă), iar acele granițe relaționale de care vorbeam mai devreme se instalează subtil.
Ai întâlnit vreodată persoane care simți că nu ți-ar permite să depășești o limită? Nu-i cazul să îți fi fost comunicată această limită, pur și simplu o simți și nu îți vine să o încalci. Cam despre asta este vorba în „impunerea” granițelor relaționale.
Cu alte cuvinte, identifici zonele de slăbiciune, de vulnerabilitate și ele îți dau șansă să te remodelezi, să te reconstruiești într-o manieră în care să servești, cum e firesc, în primul rând propriilor tale interese și nevoi.
Când ne cunoaștem cu bune și mai puțin bune, devine mai accesibilă delimitarea de agresivitatea celuilalt. Știi când este despre tine și când este despre celălalt. Știi până unde poți duce o confruntare în așa fel încât să nu te lași dominat(ă), dar nici să îl rănești pe celălalt.
Poți să echilibrezi balanța dintre a da și a primi. Devii de la sine asertiv! Ce să mai zic de faptul că vin, ca bonus, creșterea toleranței la frustrare și la incertitudine și mai mult curaj în abordarea situațiilor noi.
Oamenii care se preocupă mai mult de sine decât de ceilalți, cresc și înfloresc, evoluează către ceea ce înainte nici nu îndrăzneau să viseze!
Foto: Pexels
