În anul 2000, a avut loc probabil, cea mai lungă grevă făcută de profesori, de până acum. Eram elevă în clasa a XI-a la Liceul Pedagogic, deci mă pregăteam să devin profesor. Am stat acasă 5 săptămâni încheiate. Nu era finalul anului școlar, dar nici începutul lui. Nu aveam posibilitatea de școală online și nici acces la internet, pentru a mă pregăti cât de cât singură sau a citi cărți de pe site-uri special dedicate acestei activități. Să fiu sinceră, nici bani nu aveam pentru a-mi cumpăra cărți, deși adoram și atunci să citesc. Iar cum biblioteca școlii era închisă, nici n-am citit în acele săptămâni.
Știrile nu vuiau de aceste vești, dar și dacă ar fi vuit, cu siguranță, mama nu m-ar fi lăsat să petrec prea mult timp umplându-mi mintea cu aceste griji. Cam după o săptămâna de grevă, când a realizat mama că nu se va încheia, m-a învățat ceva nou. Nu putea să mă învețe matematică sau franceză, căci viața nu a fost prea blândă cu ea și abia-abia a reușit să meargă la școală până în clasa a VII-a. Dar, știa că nu mă poate lăsa să pierd timpul fără să învăț ceva.
Astfel că m-a învățat să tricotez. Mi-a „predat” pas cu pas lecția, și-a pus mâinile peste ale mele și m-a învățat mișcările aferente dezvoltării noii abilități. Părțile mai complicate, cum ar fi cusutul unor flori pe piept și îmbinarea mânecilor de restul puloverului (da, un pulover mi-am tricotat) au fost realizate de ea, iar eu am fost observator. Am lucrat la acest PROIECT timp de 4 săptămâni și am învățat cum să înving frustrarea când nu reușesc din prima, cum să fiu răbdătoare cu mine, cum să fiu consecventă când îmi venea să abandonez, căci greu se întrezărea finalul.
Acum câteva zile, fiind în vizită acasă la părinții mei, la masa de prânz, desigur că s-a adus în discuție, subiectul mult dezbătut: greva profesorilor. Toată lumea își dădea cu părerea despre greșeala profesorilor și parcă toți de la masă uitaseră că eu, profesorul, sunt acolo. Chiar dacă contractul meu de muncă este diferit de cel al profesorilor din școlile publice, sunt alături de ei cu inima și rugăciunea ca într-o zi, profesorul să aibă același statut peste tot în lume.
Dragul meu de meseria asta n-a putut să tacă și mi-am exprimat opinia pe care o voi sintetiza mai jos.
1. Nu există, în momentul de față, meserie mai stresantă decât cea de profesor
Agenția Europeană pentru Securitate și Sănătate în Muncă (EU-OSHA 2013) arată că nivelul stresului raportat la meseria de profesor este mult peste media altor domenii. Presiunea care se pune pe umerii profesorilor este una patologică: să scoți generații bune de elevi, să ai grijă și de psihicul și emoționalul lor, în timp ce-i ajuți să urce pe culmile succesului academic reprezintă o muncă asiduă care te consumă pe interior și exterior. În ultimii doi ani, am făcut terapie aproape săptămânal pentru a fi capabilă să am grijă de mine, de familia mea, de elevii mei și de familiile acestora. Căci, în tot acest proces, nu e doar despre elevul din clasă, ci despre tot ce este el când calcă pragul școlii în fiecare zi. Mediul și familia sa reprezintă o bună parte din tot ce este el. O ședință de terapie costă în jur de 200 de lei, ceea ce presupune 800 de lei din salariul meu lunar. Și aleg să fac asta pentru sănătatea mea, în primul rând. Dacă n-aș fi atât de îndrăgostită de meseria mea, aș pleca într-un domeniu mai puțin stresant, căci la un anumit moment din viață, apar lucruri mai importante decât banii.
2. Meseria de profesor este printre puținele care va fi extrem de dificil de înlocuit de roboți
Căci vorba „a preda cu sufletul” este cât se poate de adevărată. Într-un articol publicat pe ziare.com, scrie că „Meseria de profesor are cerințe pe care roboții n-au dat încă semne că le pot îndeplini. Deja profesorii trebuie să fie supraoameni pentru a rezolva toate problemele, iar crearea unor roboți care să obțină astfel de performanțe în relația cu oamenii, în general si cu copiii, în special, s-ar putea dovedi dificilă.” În același timp, profesorii au nevoie de mult sprijin și formare pentru a deveni acești supraoameni. Mi-e foarte greu să înțeleg de ce autoritățile noastre nu ne tratează cu sufletul, precum ni se cere nouă să o facem față de elevii noștri, viitorul țării. Cred că mai corect ar fi să zic: mi-e foarte greu să înțeleg de ce oamenii nu ne tratează cu sufletul, deși asta vor de la noi, profesorii: elevul să vină cu drag la școală, să iubească materia predată, să prindă drag de profesor pentru a avea chimie cu el. Cum poți intra cu sufletul la vedere în clasa de elevi când grijile zilei de mâine te macină până-n adâncurile sufletului și când n-ai închis ochii toată noaptea pentru că a venit factura la utilități și, din calculele tale, abia de vei supraviețui de la o lună la alta?! Și cum mai poți funcționa când citești toate comentariile răutăcioase de pe internet la adresa profesorilor?! Suntem îndemnați să eradicăm bullying-ul din școală, în timp ce noi, profesorii, avem parte de toate formele de bullying studiate de psihologi. Pe noi cine ne vindecă?! Dacă am fi roboti, ne-am scoate bateria și am hiberna liniștiti până a doua zi, urmând apoi să o luam de la capăt, întrucât am dat delete la ceea ce am stocat în memorie în ziua precedentă.
3. Elevii noștri nu mai vor să devină profesori
În principal din cauza lipsei motivației financiare și apoi din cauza stresului pe care îl recunosc în profesorii lor. Vor să le fie recunoscute munca și meritele, să aibă suficienți bani, încât să se plimbe și fără vouchere de vacanță, să nu se încarce atât de mult cu problemele altora, căci într-adevăr, ca profesor, ești o enciclopedie de povești. Încă reții în detaliu povestea dramatică a unui elev din prima ta generație și se întâmplă să nu poți dormi, căci nu știi ce strategii să mai folosești pentru a ajuta un elev pentru care probabil ești singurul om din viața lui ce-i oferă siguranță, un zâmbet, un biscuite.
Studiile spun că, în curând, ne vom confrunta cu un mare deficit de profesori. Declinul a început deja de câțiva ani, tocmai de aceea, sunt multe posturi ocupate cu suplinitori necalificați.
4. Investiția în educație, ca și în sănătate, nu pare să reprezinte o prioritate
Concluzia unui studiu realizat de UNICEF este următoarea: „Guvernul României trebuie să dubleze cât mai repede fondurile investite în educație.” Eu sunt o binecuvântată, căci am toate resursele necesare la școala unde lucrez. Însă am o mulțime de colegi, prin toată țara, care-și achiziționează singuri resursele necesare din banii lor. De unde bani?! Din același salariu mic din care își plătesc terapia, utilitățile și biscuiții pentru elevi. Este drept că au apărut mai multe proiecte financiare la care școlile pot adera pentru a primi resurse. Dar de ce trebuie ca ele să adere la astfel de proiecte? De ce să stea directorul și toată echip,a zi și noapte, să dea de cap birocrației pentru a primi aceste resurse? De ce să învețe directorul cum să scrie astfel proiecte ale căror proceduri se modifică de la o zi la alta, în loc să învețe cum să fie un lider pentru oamenii pe care îi are în grijă? Nu ar trebui să fie treaba celor mai mari care, chipurile, se ocupă cu investiția în educație?!
Cunosc directori din toată țara care nu mai au viață personală pentru că muncesc și de acasă la astfel de proiecte, doar, doar vor primi și școlile lor bănci noi, videoproiectoare și alte resurse considerate normale pentru mileniul trei.
Vrem educație de calitate pe bani puțini. Simplu: nu există!
Pentru ce e nevoie de fonduri ridicate? Pentru educația timpurie care este extrem de importantă pentru dezvoltarea unui om, pentru transformarea tuturor școlilor și a sălilor de curs într-unele incluzive, dotate corespunzător, pentru asigurarea unor programe de educație parentală, pentru delegarea autorității către directori, alături de fonduri discreționare, pentru formarea inițială și continuă a profesorilor, pentru adaptarea curriculumului la cerințele secolului XXI, la creșterea cu mult a numărului consilierilor școlari, ba chiar și a introducerii în școală a conceptului de psiholog, pentru școlarizarea copiilor din mediile defavorizate și eradicarea fenomenului de abandon școlar. E clar, cred că nici dublarea fondurilor nu va fi suficientă pentru tot ceea ce e de făcut!
5. În școala mea, există un concept de la care nu vrem să ne îndepărtăm: multiplicarea „bârfei pozitive”
TOȚI avem nevoie de apreciere, nimeni nu va înflori într-un mediu unde critica face parte din meniul zilnic. Critica ofilește, îmbolnăvește, omoară. Când am fost la farmacie, două femei din fața mea criticau profesoara de matematică care le dă prea multe teme copiilor (cred că aveau copiii în aceeași clasă), manichiurista mea critica, pe baza judecăților unei vedete tv, nu pe baza propriei sale păreri, că dacă și-au ales această meserie, profesorii să se mulțumească cu salariul primit, căci știau de la bun început care este. Familia mea extinsă dădea dreptate canalelor de televiziune cum că profesorii ăștia greșesc, uitând absolut de prezența mea acolo. Peste tot e critică, nicio veste bună nu auzim, nicio știre în care să fie prezentat pe rând câte un profesor drept model de bune practici, nicio zi alocată de toate posturile tv aprecierilor muncii asidue a profesorilor, niciun TikTok cu știri pozitive, nicio postare distribuită de milioane de ori despre un model de bune practici. Ne hrănim cu vești proaste, sperând că vom da naștere optimismului. Imposibil! Sunt câteva proiecte minunate în care profesorii sunt scoși în față pentru a fi lăudați, încurajați, însă sunt proiecte care au pornit tot de la oameni “mici” cu suflet mare și viziune de lider; nu sunt proiecte inovate și implementate de marii “lideri” ai țării. Astfel de oameni mi-ar plăcea să mă conducă!
La finalul celor 5 săptămâni de grevă din anul 2000, m-am întors la școală. Eram tare mândră de noul meu pulover portocaliu cu maci roșii pe piept. Era proiectul meu finalizat. Erau abilitățile mele noi. Nu am simțit niciun moment că acea grevă a avut vreun impact negativ asupra mea ca om sau ca elev. Am trecut cu toții cu bine de ea.
Am doi copii ai mei asupra cărora greva aceasta ar putea avea un mare impact, căci unul e în clasa a VIII-a și unul în clasa a XII-a. Dar nu vreau să le induc panică, anxietate, căci starea lor emoțională este echilibrată, atât cât poate fi în cazul unor copii aflați în ani terminali. Nu ne uităm la știri și încercăm să nu dezbatem aceste subiecte la masa de seară. Au și ei părerile lor pe care le ascultăm și par a fi păreri bine argumentate. Abilitatea de a-și exprima argumentat opinia este ceva ce au învățat tot la școală.
Profesorul din mine se roagă pentru înțelepciunea celor ce ne conduc de a lăsa la o parte orgoliile și interesele lipsite de altruism. Eu, profesorul, simt nevoia să fiu condusă cu sufletul, să văd în mai marii statului un model de leadership pe care să-mi doresc să-l duc mai departe elevilor mei.
Părintele din mine nu se poate abține din a oferi un îndemn părinților aflați în aceeași situație ca a mea: învățați-i ceva nou pe copii în această perioadă sau consolidați ceva deja învățat, fie că e vorba de tabla înmulțirii, de importanța celor 10 minute de lectură zilnică, de cum să împacheteze un cadou, cum să ofere o apreciere, cum să-și ceară pașnic drepturile sau cum să tricoteze un pulover. Școala are nevoie ca părintele să se implice în procesul de învățare al copilului său, căci competențele nu se dezvoltă doar într-un mediu formal. Și nu uitați: copiii se uită în permanență la noi: dacă ne văd pe noi liniștiți când veștile negative vuiesc, vor rămâne și ei liniștiți!
Greva asta nu e doar doar despre salarii mici. E despre copleșirea unor profesori care se simt devalorizați, în ciuda muncii pe rupte, e despre strigătul mut al unor elevi care vor și ei o școală ca afară, e despre disperarea unor părinți care vor condiții de viață mai bune pentru copiii lor și o educație aleasă, e despre durerea unei națiuni întregi care vede cum renumele ei se prăbușește. E greva noastră, a tuturor!
Foto: Pexels
