Relaxarea fără vinovăție se învață cu pași mici

Aud tot mai des în jur că oamenii nici nu mai știu cum să se relaxeze. Tu mai știi?

Share

Odată ajunși în punctul în care nu poți răspunde la întrebarea: ce anume te poate relaxa, astfel încât să poți intra în contact cu corpul tău și să îi oferi câteva momente de pauză și încărcare, este necesară o explorare responsabilă.

Explorarea nu este vastă și nici în mare profunzime. Este un scurt chestionar ce are ca scop identificarea blocajului care stă în spatele neputinței de a accesa starea de relaxare. Bineînțeles că pot exista mai multe tipuri, dar voi analiza pe cel întâlnit cel mai des în sesiunile de lucru cu clienții mei.

La întrebarea „ce simți când petreci timp doar tu cu tine”, de cele mai multe ori vine răspunsul: „simt că pierd vremea”.

Așadar, în spatele acestei percepții există o convingere, cu rădăcini adânci. Uneori foarte adânci. Răspunsul la următoarea întrebare „cine și în ce context, copil fiind, îți spunea că pierzi vremea” este mereu același: mama, tata sau amândoi. 

De ce ni se pare că pierdem vremea când petrecem timp solitar

Am învățat de mici că împlinirea propriilor nevoi (fără a relaționa cu alte persoane), statul în solitudine, cu propria persoană sunt „o pierdere de vreme”, atât timp cât „nu rămâne nimic palpabil în urma ta”. Că este un lux să stai să te uiți pe pereți, că mai bine „pui și tu mâna și faci ceva util”, că dacă stai în pijamale până la prânz ești un leneș bun de nimic și așa mai departe. 

Ajungem să ne uităm la relaxarea proprie cu vină, să ne simțim inadecvați pentru că dorim să facem nimic, cum ar fi să urmărim o muscă pe perete, pentru că poate așa ne autoreglăm emoțional. 

Cum acționăm ca adulți 

Ajungem adulți care ocupăm programul copiilor cu zeci de ore de activități „ca să nu se plictisească”. Intrăm în panică dacă nu avem „ce să le dăm copiilor să facă” cât ne tragem sufletul. Și nici nu ne trece prin cap să invităm copiii să se plictisească, pentru că, nu-i așa, nici pe noi nu ne invităm vreodată să ne plictisim, cine știe ce am putea afla despre emoțiile noastre, corpul nostru, dacă stăm puțin în autoreflecție și observare. Reușim să ținem toleranța la frustrare a copiilor noștri spre zero, pentru ca mai târziu să ne supărăm că se refugiază în jocuri video sau în alte adicții. 

Cum scăpăm de vină

Pentru emoția de vinovăție trăită în momentele alese cu scop de relaxare, putem să ne setăm mintal prin exerciții de recadrare, prin care să aducem mai multă acceptare față de nevoile fizice și psihice, să îmbunătățim dialogul interior și să schimbăm tonul aspru cu unul blând, să aducem mai multă răbdare în relația cu timpul nostru și cu modul în care percepem „obligațiile”. 

Este propunerea mea, care vine să anuleze acțiunea care se întâmplă cel mai des în fața acestei vinovății, în încercarea de a scăpa de disconfort. Cei mai mulți fug de statul cu sine (un aparent stat degeaba) și se întorc la sarcinile de la job, la to do list-ul de pe frigiderul din casă și alte activități casnice sau profesionale. 

Continuăm să ignorăm nevoile corpului și, implicit, nu trasăm limite personale, care ar putea să ne protejeze de suprasolicitare. Pentru moment, păcălim disconfortul creat de vinovăție, dar nu pentru mult timp. Este momentul în care, cu ajutorul unei introspecții oneste, putem afla care este credința limitativă, mesajul care a călătorit de-a lungul timpului în viața noastră și care ne face să ne simțim vinovați când ne acordăm momente de relaxare. 

Întrebare ajutătoare: care este convingerea mea pe care o încalc în momentele în care nu fac nimic, nu produc nimic și consider că mă relaxez? De cele mai multe ori, vom descoperi povestea din spatele acestei vinovății, vom auzi o voce care poate fi a unei persoane relevante din copilăria noastră și care „ne-a învățat” cum să ignorăm nevoile corpului, să disprețuim momentele în care nu facem ceva, ca fiind nedemne pentru un om „de succes”.

Cum rescriem povestea

Întoarcerea în acel punct poate fi dureroasă, dar povestea poate fi rescrisă, pornind de la conștientizarea că a coborî din roata de șoricel care se învârte aproape fără oprire, a renunța la veșnicul „trebuie”, „doar eu pot face”, „doar dacă fac asta, voi fi iubit/ă, acceptat/ă, văzut/ă”, și alte autoconstrângeri și limitări, va însemna o șansă în plus la a trăi o viață în acord cu nevoile proprii, de a trăi propria viață, și nu a celorlalți. „Recompensele” pe care le percepem posibile doar dacă facem (mult și cât mai bine), și nu dacă suntem sau simțim, sunt ca baloanele de săpun: magice, colorate, însă se sparg și dispar rapid, lăsând urme. 

Magic People: Claudia Buneci. Despre „Slow Ageing”

Make Life Magic, 00:41:16
Podcast

Vinovăția poate fi confruntată, iar contextul care impune limite asupra comportamentului nostru poate fi conștientizat. Pentru a declanșa și susține procesul de conștientizare, propun un set de întrebări, pe care vă rog să le citiți cu mare atenție (unele sunt contraintuitive):

1. Cum este un beneficiu pentru mine faptul că îmi încalc limitele personale?

2. Ce aș avea de pierdut dacă nu aș ignora nevoile mele de a sta degeaba?

3. Cine beneficiază de timpul meu?

4. Cine mă apreciză pentru ce fac, în timp ce eu mă critic, mă simt epuizat/ă?

5. Care sunt minusurile pentru cei din jur când mă simt vinovat/ă?

6. Care sunt plusurile pentru cei din jur când mă simt vinovat/ă?

7. Față de cine nu ai curaj  să te arăți exact așa cum ești? Cu ce percepi că îți este superioară ție acea persoană?

8. Față de cine vrei mereu să demonstrezi câte ceva? Cu ce percepi că îți este superioară ție acea persoană?

9. A cui validare o aștepți pentru fiecare rezultat? Cu ce percepi că îți este superioară ție acea persoană?

Odată obținute aceste răspunsuri, poți face un prim pas către îmblânzirea dialogului interior, atât de important pentru procesul de vindecare. 

Cum și de ce să îți arăți blândețe

Blândețea față de propria persoană este o formă de iubire și de compătimire. Acea compătimire care înseamnă să vrei binele tău și al celorlalți, fără să aștepți ceva în schimb. Compătimirea este emoție și acțiune investită în binele propriu. În lipsa ei apar vinovăția, rușinea, vidul. 

Putem vorbi de un deficit de autocompătimire, care duce deseori la o devalorizare a sinelui și chiar atacuri împotriva propriei persoane. Un prim pas este încercarea de a dezrădăcina obiceiul de a critica (propria persoană), prin observarea gândurilor negative, acceptarea lor și nu fuga, privirea experienței ca pe un proces firesc, fără autopedepsire. Noi nu suntem problemele noastre, iar identificarea propriei persoane cu dificultățile emoționale îngreunează procesul de acceptare și de distanțare față de presiuni și judecăți.

Practicarea autocompătimirii, a consolării, generează o mai bună conectare cu cei din jur și ajută la crearea acelui tip de energie care nu mai lasă spațiu pentru vid sufletesc.

Exteriorul reflectă interiorul. Dacă percepi că cei din jur sunt neînțelegători, critici, aspri, nedrepți, nu te susțin, întreabă-te când, cum și în ce formă faci și tu exact același lucru cu tine? Dacă ai poziționat superior o persoană față de tine, întreabă-te cum, unde și în ce formă tu însuți te-ai devalorizat și poziționat inferior, refuzând să vezi și aspectele de umbră ale celeilalte persoane? Dacă admiri pe cineva, uită-te cu blândețe în interiorul tău pentru că acele trăsături există deja, într-o anumită formă, și în tine. Iar dacă respingi cu ardoare anumite trăsături la cineva, întreabă-te cum, unde și în ce forme manifești și tu exact aceleași aspecte și le respingi cu rușine, frică sau vinovăție?  

Cu onestitate, blândețe și cu o voce mai caldă față de tine poți începe să stai degeaba, fără vinovăție! 

Foto: Pexels




Share