Make Life Magic

Muzica a murit. Trăiască muzica

Muzica Buena Vista Social Club se naște din instrumente, în oamenii care folosesc acele instrumente, din glasurile și inimile lor într-o experiență întru totul asemănătoare uneia religioase

de Ștefan Tivodar (recenzie concert|Sunete)


Fiecare generație își are granița ei. Fiecare generație atinge un punct în care schimbarea nu mai e posibilă cu adevărat. Unii spun că asta se-ntâmpla la batrânețe - eu, unul, am senzația ca devenim „dinozauri” mult mai devreme.

Rândurile de mai sus îmi treceau prin minte în vreme ce așteptam, cuminte, să ies de pe rândul meu la finalul unuia dintre cele mai frumoase (și triste) concerte la care-am fost martor în ultima vreme. Rândurile de mai sus au pornit din inimă și s-au atașat puternic de amintirile pe care tocmai mi le creasem participând, la final de Aprilie 2017, la concertul Omarei Portuondo în Sala Palatului din București.

Filmul lui Wim Wenders despre Buena Vista Social Club a apărut în 1999 și-a ajuns în calculatorul meu cam un an și jumătate mai târziu. HDD după HDD, copia SD a acelui documentar extraordinar a mers cu mine oriunde m-au dus drumurile. Mereu văd documentarul acela ca și cum ar fi pentru prima oară. Lumea lor mi-era total necunoscută înainte de primul primul play, dar a fost nevoie să ascult „Chan Chan” osingură dată și totul s-a schimbat.

Mi-e greu să vă ofer adevărata măsură a impactului pe care l-au avut asupra mea niște distinși muzicieni cubanezi de-o vârstă cu bunicii mei. Ar fi multe de scris, dar pentru scopul rândurilor pe care le citiți acum voi spune doar atât: de fiecare dată când am fost în sală la un spectacol Buena Vista Social Club (și am avut norocul să fiu martor la toate reprezentațiile lor bucureștene din 2004 încoace) am avut senzația că Muzica se folosește de absolut toate mijloacele necesare pentru a ieși, prin intermediul lor, la iveală.

Muzica Buena Vista Social Club se naște din instrumente, în oamenii care folosesc acele instrumente, din glasurile și inimile lor într-o experiență întru totul asemănătoare uneia religioase. Când ultima notă se stinge și un cântec nou e gata să se nască, poți să simți pulsul Muzicii și înțelegi că ai de-a face cu ceva viu, ceva real, sincer, imperfect și imposibil de conceput fără oamenii care și-au trăit, practic, întreaga viață pe scenă.

Nu poți să nu dansezi, să nu cânți, să nu devii parte din spectacol. Omara Portuondo are 86 de ani și asta s-a văzut din plin în concertul de la sfârșitul lui Aprilie. Uneori vocea n-a mai urcat acolo unde inima îi spunea să urce, alte ori memoria se juca de-a v-ați ascuns cu partiturile și versurile pieselor. După prima jumătate de concert m-am simțit foarte trist și mi-am spus că poate acest turneu n-ar fi trebuit să aibă loc. În fața mea părea că se rescrie „Bătrânul și marea” dar paginile curgeau spre același deznodământ al romanului din 1952.

La un moment dat, un zâmbet venit de nicăieri a aprins Muzica în trupul slăbit care se lupta cu imposibilul. De-odată, am putut să văd că limitele erau încă acolo dar Muzică se ridicase deasupra lor. De-odată, Sala Palatului s-a umplut din nou de acea magie pe care mi-era teamă că nu o voi mai afla. De obicei artistul naște muzica - în acea seară, am văzut Muzica materializându-se de nicăieri în corpul unui artist, vindecându-i pe loc slăbiciunile și greșelile. Mă simțeam de-o vârstă cu oamenii de pe scenă și la propriu și la figurat. Mă simțeam înțeles și simțeam că îi înțeleg. N-am mai trăit senzația asta într-un mod atât de profund niciodată.

Muzica evoluează, se dezvoltă și se transformă, urmând cai nebănuite: de la doine la simfonic și jazz, de la rock’n’roll la metal, pop și electro, de la ceteră la chitară electrică, de la congas la drum machines. Cândva ne păstram cântecele transmițându-le mai departe din tată-n fiu, astăzi Internetul ne pune la dispoziție arhive uriașe de tabulaturi și partituri. Multe cântece au pierit odată cu cei care le-au creat, astăzi tehnologia ne permite să înregistrăm orice, oriunde, oricând.

Cândva, pentru a face muzică era nevoie de un grup mai mic sau mai mare de oameni și (poate) de instrumentele lor. Astăzi, e de ajuns un singur om, o claviatură midi și un calculator spre a obține același rezultat. Cândva, muzica era o chestiune personală. Astăzi, muzica devine din ce în ce mai des un efort impersonal și uniform, un soi de algoritm.

Pot înțelege (și chiar folosi) algoritmii conteporanului - uneori, ei nasc sunete remarcabile. Îmi plac sintetizatoarele, pad-urile conectate la Pro Tools și tot restul jucăriilor pe care evoluția tehnologiei ni le-a adus în față. Îmi imaginez că peste un deceniu sau două am putea să creăm muzică fără contact direct cu vreun device, mulțumită unor tipuri speciale de interfețe neuronale. Sper ca viața să-mi dea șansa să fiu martor al acelor vremuri pline de provocări interesante. Muzica evoluează, se dezvoltă și se transformă iar asta e bine.

Cu toate astea adevărul e că pentru mine muzica se naște din instrumente, din oamenii care folosesc acele instrumente, din glasurile și inimile lor adunate cu adevărat laolaltă. Îmi place muzica făcută „the old fashioned way”, dar taina această începe încet-încet să se piardă, să moară.

Bătrânii pe care i-am „cumpăra” urmărind sfatul proverbului se sting și-n urma lor se-așterne uitarea. Nicicând nu m-a „lovit” asta mai tare ca la finalul concertului Omarei Portuondo. Ieșind de pe rândul unde aveam bilet, mă gândeam la toate cele pe care-am apucat a le scrie mai sus și-am realizat că asta a fost tot, că șansele să ne revedem cu Omara și să trăim din nou bucuria despre care vă vorbeam mai sus sunt practic inexistente. 

Spectacolul trebuie să continue, muzica evoluează și va oferi cât de curând cai de expresie sonoră la care nici nu visam. Copiii mei vor alege drumuri noi, vor desena alte granițe și vor trăi altfel. Oricât de mult aș vrea, deja simt că nu voi putea ține pasul. Pentru mine, 25 Aprilie 2017 a fost ultima oară când m-am putut întâlni pe viu cu Muzica.