Unul dintre cele mai dificile lucruri, este să recunoaștem față de noi înșine faptul că suntem niște părinți care pot să fie mereu mai buni.
Nu există un părinte perfect, nu există un copil perfect. Cu toții suntem ființe umane iar asta înseamnă că noi suntem într-un constant proces de învățare, în care vom greși de multe ori, în care vom eșua, ne vom simți neputincioși, dar în care ne vom simți și învingători de câte ori vom reuși să avem momente de bine, de fericire și de echilibru. Doar pentru că ne simțim copleșiți nu înseamnă că nu facem o treabă bună ca părinți. Acceptând faptul că nu avem totul sub control, e ceea ce ne dă libertatea de a fi așa cum suntem și de a renunța la încercarea de a controla aspecte ale vieții noastre de familie care nu pot fi controlate.
Viața înainte de copii
Îți amintești cum erau lucrurile înainte de a avea copii? Dacă voiai o casă curată și ordonată, te puteai baza pe faptul că va rămâne așa. Cred că imaginea aceasta e evocatoare pentru modul în care viața noastră se schimbă odată cu apariția copiilor.
Ceea ce era previzibil, devine brusc imprevizibil, ceea ce era o constantă, devine uneori haos, iar ceea ce era ordine, devine dezordine.
Noii părinți vor lucra din greu pentru a încerca să păstreze totul așa cum era înainte, intrând de multe ori în această cursă iluzorie după perfecțiune. Unde e cel mai ușor de observat perfecțiunea? În exterior, acolo unde poate fi văzută, drept urmare vom merge de multe ori în direcțiile în care suntem observați. Asta înseamnă că vom încerca adesea să manageriem modul în care ceilalți ne percep, iar asta ne va îndepărta de ceea ce avem noi nevoie.
Ce înseamnă să te rătăcești de tine
Înseamnă că ne vom lua repere externe care să ne spună cum putem noi să fim părinți ideali de copii ideali. Vom încerca să ne găsim aceste repere în case curate și organizate, în copii perfecți care dorm când trebuie, mănâncă ceea ce trebuie, nu se supără și nu fac tantrumuri niciodată. Din contră: sunt mereu veseli, liniștiți și o plăcere să îi ai în jur. NU reușim niciodată să facem 100% din ceea ce ne propunem, dar lupta noastră va fi să facem un procent cât mai mare din ceea ce considerăm că este util sau necesar, ignorând nevoile proprii. Vom uita de faptul că suntem niște adulți care au crescut pe structura unor copii, că avem și noi nevoie de odihnă, de liniște, de iubire, de ocrotire, iar atunci când uităm de noi, nu avem cum să fim funcționali și ocrotitori nici pentru ceilalți. Odată ce părinții muncesc mai mult să păstreze aparențele, neglijându-și nevoile, odată ce noi, ca părinți, credem că suntem singurii care nu fac lucrurile bine, pentru că, paradoxal, ne luăm după alți părinți dezorientați care păstrează aparențe, ajungem într-un cerc vicios de epuizare. Acest proces obositor va duce la iritabilitate, furie, oboseală, copleșire, certuri în cuplu și culmea, părinți și copii nefericiți.
Cum regăsești drumul spre „casă”
Realitatea este că a fi părinte e un efort care durează 24 din 24 de ore. A fi părinte pur și simplu, fără a ne raporta la standarde, este obositor. De multe ori, nici măcar nu știm unde s-a dus tot acest timp, iar ceea ce ne ajută să fim mulțumiți, liniștiți și fericiți nu e perfecțiunea, e tocmai acest curaj de a înțelege că e OK să fim imperfecți, că e OK să nu păstrăm aparențele, că e OK să fim oameni, iar asta nu ne face niște părinți insuficienți.
Curajul de a fi un părinte imperfect
Vă recomand cartea pe care am lansat-o recent: „Curajul de a fi un părinte imperfect (Cum să crești alături de copilul tău)”. E structurată atipic pentru o carte de parentaj. Am încercat ca, pe lângă o descriere a stadiilor de dezvoltare (din toate punctele de vedere: cognitiv, motric, neurologic și psihosocial), să cuprind holistic cât mai multe aspecte existențiale ale modului în care noi devenim părinți. Am scris despre relația noastră cu sine, cu ceilalți, despre relația noastră de intimitate cu un partener, despre modul în care ceea ce suntem influențează raportarea la rolul de părinte și de partener. Am încercat să discut despre toate tipurile de familii (monoparentale, mixte), am discutat despre divorț, separare, dar și despre maniera în care ne putem proteja și dezvolta relațiile funcționale. În abordarea mea, am încercat să mă adresez nu doar părintelui, ci omului care vrea să își înțeleagă procesul personal.
O altă parte pe care o consider importantă în carte e segmentul(destul de vast aș spune) în care am scris despre adolescență, despre maniera în care putem însoți un adolescent prin toate etapele dezvoltării sale. În această parte am pus accent pe discuții inconfortabile: sex, gen, abuz, război, divorț, suicid, moarte.
Sper că am reușit să aduc în cele aproape 400 de pagini o imagine detaliată a complexității lumii interioare a adultului și a copilului care ajung să parcurgă o perioadă de viață împreună, aducând claritate asupra multor situații și subiecte dificile.
