Eu-prof, Tu-părinte, NOI-parteneri

Orice relație solidă se construiește greu, cu efort din ambele părți.

Share

În momentul în care m-am angajat ca învățătoare, eram deja mamă a trei copii. Îmi amintesc foarte bine că o familie m-a ales să fiu învățătoarea copilului lor doar pe acest considerent: că sunt mamă.

Asta m-a făcut să mă gândesc că unii părinți vin cu așteptări care nu sunt legate de calitatea actului educațional în sine. E drept, emoțiile părinților pot fi copleșitoare când vine vorba de momentul în care puiul lor a ajuns școlar și-și doresc pentru el, înainte de orice matematică și română, siguranță și iubire.

Cum lucrăm împreună, pentru binele copilului

Orice relație solidă se construiește greu, cu efort din ambele părți. În relațiile sănătoase există momente bune și mai puțin bune, conflicte rezolvate, clipe de relaxare, planuri stabilite și îndeplinite.

Relația profesor - familie este o relație care durează, nu e o scurtă aventură fără implicații. În mod normal, familia și profesorul au o relație de patru, cinci ani, iar efortul depus de fiecare în această relație este direct proporțional cu reușita copilului. La urma urmei, interesul comun acesta este, sau ar trebui să fie: binele copilului.

Un prim pas în dezvoltarea unei relații sub formă de parteneriat este transmiterea reciprocă, în mod clar și direct, a așteptărilor. Părintele poate se așteaptă să fie anunțat din timp de anumite activități extrașcolare pentru a se putea organiza, profesorul poate nu mai dorește să fie sunat după o anumită oră decât dacă este ceva urgent, tocmai pentru a se putea odihni pentru a doua zi. Oricare dintre cele două entități are așteptări și limite, iar setarea si transmiterea acestora este sănătoasă, în orice parteneriat.

Învățăm să comunicăm deschis

Comunicarea, la timp și în mod transparent, este o nevoie stringentă pentru ca o relație să funcționeze. Când profesorul sesizează că elevul său are un regres pe partea academică, socială sau emoțională, transmite familiei acest aspect la timp, pentru a se putea începe un plan comun de remediere. De asemenea, când există o reușită, oricât de mică ar fi, aceasta se transmite părintelui, de preferat și telefonic. Cred că fiecare părinte trăiește niște emoții de panică atunci când vede că este apelat de profesorul copilului său. De ce? Pentru că ne-am obișnuit să sunăm „acasă” doar atunci când avem de dat o veste proastă. „Telefonul pozitiv” ar trebui să fie implementat de toți dascălii din lume. Garantez că la capătul firului se va crea un moment emoționant până la lacrimi, indiferent de locul și contextul în care se află părintele atunci. 

Cum sprijină părintele dascălul

La polul celălalt, părintele ar trebui să comunice școlii orice schimbări care apar în viața de familie: un deces, un divorț, un membru nou, o tensiune care-l afectează pe copil, tocmai pentru ca profesorul să fie mai atent cu privire la manifestările acestor schimbări în viața școlară a copilului.

Nimic nu e mai greu pentru românul din noi, cel care se pricepe la toate, decât să aibă încredere în capacitățile celui cu care colaborează. Această încredere reprezintă un alt element important în crearea unei relații sănătoase. Profesorul și părintele „semnează” un act de parteneriat, nu unul de colegialitate. Cadrul didactic are nevoie ca deciziile, discutate și stabilite cu părintele, să fie aprobate, susținute și implementate și acasă, în beneficiul dezvoltării sănătoase a copilului. Uneori, deciziile urgente sunt luate doar de unul dintre parteneri - în cazul de față, profesorul - iar părintele ar trebui să aibă încredere totală că dascălul are în vedere interesul superior al copilului. Capacitățile profesionale ale cadrului didactic nu ar trebui discutate niciodată în sens negativ de către părinte, nici la o masă cu prietenii, nici cu colegii de birou, și mai ales, nu în fața copilului. Pentru asta, profesorul are responsabilitatea să se pregătească mereu, să fie la curent cu noutățile în domeniu, să aducă realitatea în clasă, să creeze lecții holistice, ținând cont de fiecare dată de regulile metodicii. 

În același timp, este nevoie ca dascălul să aibă încredere în capacitățile părintelui de a-și crește copilul, căci niciun părinte sănătos nu vrea să acționeze spre răul propriului urmaș. Chiar dacă nu e de acord uneori cu stilul de parenting aplicat în familie, profesorul va accepta că nu există două familii care funcționează identic. Va înțelege că sunt familii care mănâncă și carne, chiar dacă el este vegetarian, că sunt copii care primesc dulciuri la pachețel sau copii care se culcă la 11 p.m., din cauza programului familiei. 

Cheia stă în încredere reciprocă

Când relația este bazată pe încredere reciprocă, cei doi parteneri își pot oferi feedback și își pot face recomandări, fără să le confere statutul de direcții obligatorii. Feedback-ul poate crește sau poate distruge. De aceea, acordarea lui este o adevărată artă. Însă principiul cel mai bun în astfel de situații este: „Nu oferi un sfat decât celui care ți-l cere”, căci fiecare este expert în domeniul său.

Sintetizând, putem spune că încrederea și comunicarea sunt elementele cheie în orice relație sănătoasă. Îngrijorarea părintelui că dascălul este prea tânăr și fără experiență de părinte nu este justificată, dacă se pornește la drum cu gândul că „amândoi vrem binele acestui copil, care reprezintă viitorul lumii”. Părintele are menirea de a-și iubi copilul, dascălul are responsabilitatea de a-l ghida, iubit fiind deja, înspre a folosi - acum și în viitor - tot ceea ce învață zi de zi.

Foto: Pexels


Share