Într-o lume în care suntem mereu conectați la internet, cu telefoanele la îndemână și notificările care ne întrerup constant, să petreci câteva zile fără tehnologie poate părea o provocare greu de imaginat. Pentru mine, a fost mai degrabă un dar.
Recent, am avut ocazia să petrec trei zile în Munții Retezat, într-un loc fără semnal, fără curent electric, fără apă caldă. Doar cabana, natura și câțiva oameni care, la fel ca mine, veniseră să se bucure de munte. Știam că nu voi avea acces la telefon, dar nu mi-am imaginat cât de eliberator avea să fie.
Măsura lucrurilor simple
Am fost cazată la Cabana Pietrele, un loc simplu, la 1468 m. altitudine în Munții Retezat. Ce mi-a plăcut cel mai mult este că aici totul are o altă valoare. Hrana nu ajunge ușor, proviziile sunt aduse cu efort, cu mașina până la un anumit punct în satul cel mai apropiat și, de acolo, cu TAF-ul, un utilaj special pentru exploatarea lemnului. De aceea, meniul e simplu, cu 2-3 variante la fiecare masă, dar cu foarte mult gust.
Nu există rețea electrică, iar cabana funcționează cu un generator propriu. Asta înseamnă că, în fiecare seară, ai la dispoziție doar două ore de curent electric, suficiente cât să încarci un telefon (dacă ai nevoie), să vezi să te speli pe dinți la baie sau să îți pui frontala la punct. Eu mi-am lăsat telefonul acasă, doar partenerul meu avea telefonul cu el pentru că avea hărțile traseelor descărcate, semnal oricum nu aveam.
Camerele sunt simple, fără lux, cu strictul necesar: 1 scaun, 2 paturi simple, pernă și o pilotă. Baia este comună, la parter, și nu există apă caldă. E un fel de întoarcere în timp, cu pături groase, miros de lemn și aer rece de munte.
Tocmai aceste condiții minime dau farmec locului. Îți amintesc că nu ai nevoie de foarte mult pentru a te simți bine și prezent și că, de fapt, ne-am creat lux și confort în jurul nostru pentru a nu mai simți frica sau alte gânduri și emoții.
Ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost că nu am simțit deloc nevoia de telefon sau de social media. Nu am avut acel reflex de a verifica notificări, de a face poze pentru a le posta sau de a vedea ce mai fac ceilalți pe social media. Am trăit fiecare moment așa cum venea, cu o prezență pe care rar am mai experimentat-o în viața de zi cu zi.
Generozitatea tăcută a naturii
Am admirat plantele, ciupercile și florile de pe traseu, cum se schimba peisajul pe măsură ce urcai spre vârf și am vorbit cu drumeții întâlniți la cabană sau pe trasee, schimbând povești, impresii despre trasee sau dacă vremea va fi bună pentru urcat pe vârf. În acele zile, mi-am adus aminte cum era viața înainte de telefon: mai puține anxietăți și comparații cu alții, mai multă răbdare și, cumva, reușeam să ne întâlnim la timp cu ceilalți fără mesaje și notificări.
A fost un detox digital și mental. În lipsa zgomotului din online, am început să aud mai clar zgomotul interior. Gânduri, emoții, senzații, frici. Nu e întotdeauna confortabil, dar pentru mine a început să devină necesar. Mi-am dat seama că uneori folosesc telefonul ca pe o supapă de evitare: atunci când sunt neliniștită, stresată, anxioasă, obosită sau plictisită, scot telefonul și „fac ceva”, ca un analgezic. Cu toate că am și în mod normal notificările oprite și timp limitat pe aplicații.
Am realizat că acest comportament nu făcea decât să îmi accentueze grijile și să îi mai dea creierului meu, deja obosit, și mai multe de procesat.
Mi-am dat seama că telefonul și conexiunea constantă la internet îmi dau senzația falsă că „economisesc timp” pentru că pot face mai multe lucruri simultan. În realitate, îmi fragmentează atenția și mă face să simt că nu am finalizat prea multe lucruri, iar mintea să fie foarte încărcată.
Lecția uitată a recunoștinței
Apoi am mai realizat cât de mult luam de bune apa de băut sau apa caldă și cât de esențială este în tot. Și sunt multe alte ajutoare în traiul din oraș pe care le considerăm absolut firești, așa că uităm să fim recunoscători pentru ele, iar această escapadă mi-a adus și lecția recunoștinței. Stăteam afară, la o masă de la cabana unde eram cazată, iar lângă mine era un grup de drumeți care se pregăteau să mănânce micul dejun. Înainte să înceapă să mănânce, o persoană din grup a inițiat un moment de recunoștință față de mâncarea pe care o aveau și că vremea este frumoasă pentru urcat pe vârf, ca o mică rugăciune înainte de masă. Aveau un zâmbet așa autentic și plin de recunoștință că m-a atins gestul lor și mi-am dat seama că uitasem, în ultima perioadă, de puterea acestui obicei. În clipa aceea mi-am propus să îl reintegrez zilnic.
În aceste trei zile, timpul a curs mai lent pentru mine. Nu pentru că se întâmplau mai puține lucruri, ci pentru că eram prezentă la ele. Un ceai băut pe terasa cabanei părea un mic ritual. O discuție cu cineva dura cât era nevoie să dureze, fără să mă uit la ceas din 5 în 5 minute. Nu m-am plictisit pentru că am mers mult explorând trasee, am fost imersată în activitate și am simțit că sunt concentrată complet pe asta. Lucru pe care nu îl mai trăisem demult, așa că mi-am propus să iau cu mine asta atunci când lucrez la un proiect sau orice altceva.
Trăind în oraș, mai ales unul precum Bucureștiul, ne-am obișnuit să privim natura ca pe un decor sau ca pe o „destinație de weekend” pe Valea Prahovei. În realitate, natura este casa noastră originară și locul în care corpul și mintea noastră funcționează cel mai firesc. Petrecând trei zile în mijlocul munților, am simțit cum îmi scade tensiunea interioară doar privind pădurea și respirând aerul curat. Ne-am pierdut legătura cu aceste senzații simple pentru că am creat un mediu artificial în care suntem mereu grăbiți, agitați, poluați, conectați la ecrane, dar deconectați de la propriul corp. Și totuși, câteva zile petrecute în natură sunt suficiente pentru a-ți aminti cine ești dincolo de tot zgomotul.
Nu spun că trebuie să renunțăm la telefoane, apă caldă, electricitate și altele. Ele fac parte din viața noastră și sunt extrem de utile. Dar cred că avem nevoie, din când în când, de o pauză totală. Un weekend, o zi, câteva ore fără conexiune online și mai multă offline, undeva unde să nu existe tentația de a „arunca un ochi” pe ecran.
Poți merge într-o drumeție, la o cabană izolată, sau chiar să lași telefonul acasă și să ieși în parc. Vei descoperi că liniștea nu e lipsă, ci bogăție. Și că lumea reală, cea din jurul tău, are mult mai multe de oferit decât cea de pe ecran. Doar să îți dai voie s-o observi.
Foto: arhiva personală
