Ce le spunem copiilor noștri când le e frică

Mi-am crescut copilul, ca mai toți părinții, cu ideea că lumea asta e un loc frumos. De câteva zile, îi spun că lumea e un loc atât de frumos pe cât îl facem noi să fie.

Share

”Dar va fi bine?” Ridic din umeri. Poate e cel mai dificil lucru pe care îl are de făcut un părinte. Televizorul din bucătărie, spațiul nostru de siguranță, cel în care ne strângem dimineața și seara, vine cu vești teribile. Să-l stingem și gata?

"Proful de istorie n-a mai făcut ora normal, ne-a explicat despre război. A făcut bine. Pentru că nu mai prea vorbim, între noi, despre nimic. Stau în bancă, mă uit la penar și parcă nu-i acolo. E super greu să mai înveți pentru un test. Zici că ne jucăm de-a mersul la școală, de-a Mărțișorul, de-a tot. De asta-i OK să vorbească profii normal cu noi, să nu ne tot prefacem", mi-a spus Tudor.

Degeaba am stinge televizorul când ajunge el acasă. Chiar dac-ar fi mai mic. Ne-ar vedea privirile goale, ar prinde frânturi de discuții, ne-ar simți energia. Sau apatia.

Copiii se nasc cu abilitatea de a-și ”simți” părinții. Pur și simplu nu-i (prea) poți păcăli. Ține de instinctul lor de supraviețuire să intuiască lucruri dincolo de cuvinte, iar să explici războiul, moartea sau frica unui copil care, poate, crede încă în Moș Crăciun e o treabă tare complicată.

Iată 7 sfaturi primite de la psihoterapeutul Alina Mihaela Boroș care ne ajută să găsim direcția în comunicarea cu copiii noștri:

  • Cel mai important e să ajutăm copiii să se simtă în siguranță. Spuneți-le că, indiferent ce s-ar întâmpla, voi o să faceți tot ce vă stă în putere pentru a-i proteja. Mai mult, sunt autorități, instituții ale statului, oameni special pregătiți pentru a ne apăra.
  • Vorbiți deschis cu copiii voștri, dar adaptat vârstei. Explicați-le că, uneori, adulții nu reușesc să ajungă la un consens și recurg la acte de violență.
  • Războiul, deși profund greșit, este o realitate. Unii oameni aleg să facă rău, așa cum unii aleg să facă bine.
  • Evitați etichetele, pentru a evita prejudecățile.
  • Dacă sunt mai mari, aflați ce știu deja. Nu-i subapreciați. Răspundeți cu blândețe, chiar dacă ideile lor despre ce se întâmplă nu corespund cu ale voastre. Întrebați-i ce cred, ce simt, ce au auzit, ce au înțeles din ce se vorbește? Ascultați și arătați-vă disponibilitatea de a discuta despre îngrijorările lor.
  • Discutați despre diferența dintre îngrijorare și panică. Este normal să fim speriați. Panica, însă, creează haos.
  • Voi sunteți cele mai importante modele pentru copiii voștri, se reglează emoțional prin voi.

Ce am făcut noi, acasă?

Am decis să ne uităm la știri împreună, însă doar dimineața și seara.

Am donat pentru refugiați - inclusiv copilul nostru, din economiile lui, ceea ce i-a dat sentimentul că poate face ceva palpabil.

Ne-am strâns în brațe, tare, cu câine cu tot.

Ne-am dat seama că imperfecțiunile sâcâitoare din casa noastră sunt, de fapt, fix ceea ce face casa noastră ”acasă”.

Ne-am făcut planuri. Am discutat deschis despre ce ar însemna să fim noi în locul celor care, acum, fug din țara lor ca să scape cu viață.

Ne-am uitat împreună la ce se vede pe TikTok - ca să înțelegem perspectiva copiilor (și, implicit, să vedem la ce informații se expun ei).

Am decis să trăim acum, aici și să facem bine, atât cât ne stă în putere.

Pentru că puterea, la fel ca-n povești, poate fi distructivă sau vindecătoare, iar ”au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” vine mereu după ce balaurii, zmeii și căpcăunii se duc la culcare. Până atunci, avem Mărțișoare, teme, muzică și visuri de îndeplinit. Lucruri simple, pe care încălecăm pe-o șa și le ținem strânse bine la piept.  

 

 

Share