La prima vedere, este o întrebare simplă, iar răspunsul pare să vină chiar din definiție. Potrivit DEX, tema este „un exercițiu scris dat școlarilor, studenților etc. pentru aplicarea cunoștințelor dobândite”. Așadar, cine face tema? Școlarul.
Însă, din acest punct, intervin nuanțele de gri date de vârstă și context, iar răspunsul devine asemenea unei cepe, cu mai multe straturi: copilul, cu nivelul de autonomie, dar și cu nivelul academic și ritmul personal; părintele și povara invizibilă pe care școala o poate transfera familiei; profesorul și limita dintre „consolidare acasă” și „am nevoie de un adult care să continue predarea”.
Primul strat este, firesc, copilul. A spune că tema îi aparține nu înseamnă că putem avea aceleași așteptări de la un elev de clasa I și de la unul de gimnaziu. Autonomia se construiește. În același timp, copiii de aceeași vârstă nu pornesc din același punct: diferă nivelul achizițiilor — deprinderile de citit și scris, vocabularul activ, motricitatea fină —, dar și ritmul de lucru și capacitatea de autoreglare. O temă de douăzeci de minute pentru un copil poate deveni o oră de frustrare pentru altul.
Al doilea strat este părintele. Este firesc ca, mai ales la vârste mici, adultul să creeze cadrul: să ofere un timp și un loc pentru lucru, să ajute copilul să se organizeze, să fie disponibil când acesta se împotmolește. Dar unde se termină sprijinul și unde începe participarea efectivă la rezolvarea temei?
Cercetările despre implicarea părinților arată că întrebarea pe care un părinte trebuie să și-o pună nu este doar cât îl ajută, ci mai ales cum îl ajută.
Numai că părintele vine și el de undeva. Poate după opt sau zece ore de muncă. Face cumpărături, pregătește cina, pune o mașină de rufe, poate mai are încă un copil de îngrijit. Și tocmai de aceea contează unde pune limita dintre sprijinul firesc și suplinirea rolului de profesor.
Iar aici ajungem la al treilea strat: profesorul. Tema ar trebui să îi permită copilului să aplice cunoștințe deja dobândite. Sigur că pot exista dificultăți și poate exista nevoia unui sprijin punctual, dar punctul de plecare ar trebui să rămână ceea ce copilul a învățat deja la școală.
Rutina de făcut teme
O bună parte din problemele care apar în jurul temelor pornesc de la lipsa unei rutine. Da, știu, rutina, bat-o vina! Așa că, înainte de toate îndrăznesc să spun cu tărie că datoria unui părinte este aceea de a forma această rutină și de a ține cu dinții de ea.
Primul pas este alegerea unui spațiu pentru efectuarea temelor. Nu ținem cu dinții de biroul pe care i l-am instalat copilului în cameră dacă este încă la vârsta la care are nevoie de prezența noastră pentru autoreglare. În locul unui sprint permanent între oala de mâncare și camera lui, mutăm spațiul de lucru pe masa din bucătărie. Uneori, simpla noastră prezență îl ajută să nu se piardă în joaca cu creioanele sau în alți distractori.
Înainte să înceapă, își aduce tot ce îi trebuie. A mâncat, a băut apă, are eventual o sticlă în apropiere — nu neapărat chiar la îndemână, pentru că uneori ridicarea după ea poate satisface nevoia de mișcare, dar nici în cealaltă parte a casei, transformându-se într-un bun pretext pentru a tărăgăna lucrurile.
Apoi vine o etapă despre care vorbesc mai degrabă din observația mea de profesor decât din statistici și pe care o văd frecvent sărită: învățarea înainte de rezolvarea temei. Copilul ajunge acasă, deschide caietul și începe direct exercițiile. Numai că între „am fost la lecție” și „pot folosi singur ceea ce am învățat” există un pas.
Îl văd în temele cu care copiii se întorc la școală: răspunsuri slabe la întrebări pe text, construite din ceea ce și-au amintit de la lectura din clasă, deși au textul în față și au fost învățați să se întoarcă la el pentru a căuta informația. Uneori, ceea ce copilul numește „nu am înțeles” înseamnă, de fapt, „nu știu încă” sau „nu mi-am amintit”. Înțelegerea este esențială, dar nu suplinește memorarea. Unele informații trebuie să devină parte din bagajul copilului, pentru ca el să aibă cu ce să opereze.
De aceea, înainte de temă, copilul reia ceea ce s-a lucrat la școală: se întoarce la text, la exercițiile rezolvate sau la ceea ce avea de învățat. Abia apoi încearcă să lucreze singur.
Din dorința absolut firească de a eficientiza lucrurile și de a scurta timpul alocat temelor — pentru că este târziu, pentru că masa trebuie pusă, pentru că toată lumea este obosită —, părintele intervine. Uneori face primul exercițiu „ca model”. Pe moment, funcționează: tema merge mai repede. Numai că, repetată seară de seară, intervenția poate întări dependența copilului de ajutorul adultului. În loc să învețe ce poate face atunci când nu știe, copilul învață unde este adultul care știe. Și nu mă sfiesc să spun că este o greșeală care poate avea un cost pe termen lung.
A nu interveni nu înseamnă a abandona copilul în fața unei sarcini pe care realmente nu o poate face. Altfel, riscăm să mutăm pendulul în extrema cealaltă. Părintele trebuie să poată distinge între „nu pot încă”, „nu-mi amintesc”, „nu vreau să depun efort” și „nu am fost învățat suficient ca să pot face asta”.
Atunci când tema depășește însă nivelul predat și pentru rezolvarea ei este nevoie de mai mult — concepte, formule, teoreme sau proceduri pe care copilul nu le-a învățat —, el trebuie îndrumat să solicite ajutorul profesorului, deoarece este posibil ca, la nivelul respectiv de vârstă, abordarea rezolvării să fie diferită de cea pe care noi i-am propune-o copilului.
Și o spun deopotrivă ca mamă și ca profesor. Mi s-a întâmplat să explic folosind o abordare mai simplă decât cea predată la clasă, dar și să sar, fără să-mi dau seama, câteva trepte și să explic peste nivelul la care se afla copilul. Tocmai de aceea îndemn la cumpătare. Faptul că noi știm să rezolvăm nu înseamnă neapărat că știm și cum trebuie să învețe copilul să rezolve în acel moment.
Unde se suprapun, totuși, rolurile de părinte și profesor? La vârste mici, în special în clasa I, granița este inevitabil mai permeabilă. La școală, profesorul este încă cel care citește enunțurile, îl ghidează pe copil în înțelegerea sarcinii de lucru și își așază mâna peste a lui. Este firesc ca acasă copilul să aibă încă nevoie de acest sprijin.
Iar dacă există lacune, părintele nu trebuie să devină profesor, ci să creeze timp pentru recuperare și exersare și să colaboreze cu profesorul. Uneori, lacunele apar pentru că nu s-a depus suficient efort la momentul potrivit, alteori pentru că nu a existat suficientă exersare sau pentru că ritmul copilului este, pur și simplu, altul. Nu trebuie să existe întotdeauna un vinovat. Uneori, e mama natură. Iar acolo părintele și profesorul nu sunt două tabere care își pasează responsabilitatea, ci aliați care îl ajută pe copil să recupereze.
Așadar, cine face tema?
Copilul. El o face, cu sprijinul adecvat vârstei și contextului.
Ce face părintele? Construiește condițiile în care copilul poate deveni capabil să o facă singur. De aceea, înainte de temă, copilul reia ceea ce s-a lucrat la școală: se întoarce la text, la exercițiile rezolvate sau la ceea ce avea de învățat. Abia apoi încearcă să lucreze singur.
Iar când se împotmolește, a-l ajuta nu înseamnă neapărat a-i da răspunsul. Nu știe un sinonim? Îl putem îndruma spre dicționar. Nu-i spunem noi cuvântul, dar nici nu-l trimitem a doua zi cu tema nefăcută pentru că nu l-a știut. Îl ajutăm să găsească instrumentul cu care poate continua singur.
Iar profesorul? Se asigură că ceea ce cere poate fi făcut cu instrumentele pe care copilul le are deja.
Poate că acesta este, până la urmă, unul dintre cele mai bune criterii după care putem judeca o temă pentru acasă: nu cât de mult a lucrat copilul, ci cât de mult a putut lucra fără ca altcineva să lucreze în locul lui.
Foto: Freepik
