Felicia Mihali: „Abuzurile în România plutesc, în general, într-o mare de gri. Victimele nu sunt întotdeauna victime, iar abuzatorii au și ei justificarea lor.”

Ruxandra Rusan: Literatura funcționează ca o oglindă. Uneori, oglinzile redau imaginile cu fidelitate, alteori le deformează, dar întotdeauna conțin un sâmbure de adevăr. Cum v-ați descrie propria literatură? Ce vedeți că reflectă cel mai des?

Felicia Mihali: Pentru mine, literatura a fost în general o expresie destul de transparentă a vieții mele, începând de la Țara brânzei, Dina, Bigama, Iubita din Kandahar, O noapte de dragoste la Iqaluit, fără însă a se considera că sunt complet autobiografice. În De Bello Gallico se zice că Cezar folosea această tehnică, de a utiliza foarte mult adevăr și, la un moment dat, o mică minciună, esențială, dar bine plasată, în așa fel încât și ea să fie acceptată, schimbând însă radical cursul evenimentelor. Cam așa este și în cărțile mele: mult adevăr, dar și minciuni. Opera în sine este o ficțiune, iar preocuparea cititorului ar fi să nu se întrebe cât de mult este prezent autorul, ci cât de pertinent este peisajul social pe care îl descrie.

În cazul meu, fiind ziaristă, am folosit și tehnicile gazetărești de transparență, nu numai la nivel de conținut, ci și de limbaj. Numai că educația mea literară evazionistă s-a păstrat, pentru că în multe dintre romanele mele, Sweet, Sweet, China, Tarotul din Cheffersville, Mica Istorie, Răpirea Sabinei (care nu a fost tradusă în românește), personajul se refugiază adesea în vis sau imaginație, ca un paliativ împotriva unei realități prea opresive.

Așa că îmi este greu să îmi definesc propriile cărți. Dar ele sunt, în general, genul de literatură care îmi place: mult adevăr, dar și câteva minciuni.

RR: Trăiți în Canada de mulți ani. Ce fire vă leagă încă de România și care sunt cele pe care ați simțit nevoia să le tăiați definitiv?

FM: La nivel fizic, nu mai există multe lucruri care mă leagă de România. Părinții mei au murit în 2006 și 2007, la o distanță de șase luni. Locuința pe care o aveam înainte am vândut-o când am plecat în Canada, ca să ne putem plăti biletele de avion, iar cea pe care am cumpărat-o acum nu creează acea intimitate din trecut, nu are amintiri. Prefer însă așa. Noua mea locuință, simplă și eficientă, reflectă mai bine cine sunt acum.

Ce mă leagă de România este însă sentimentul de întinerire pe care îl simt în momentul în care cobor din avion. România, și Bucureștiul în general, este locul unde am trăit cea mai fastă, mai frumoasă, dar și cea mai crudă perioadă a vieții mele. Eram tânără, curajoasă, rebelă și extrem de ambițioasă. Marea mea calitate a fost să știu ce vreau: să devin scriitoare. Tot ce am și am avut am obținut cu mult efort și de una singură.

Sunt mândră să spun că nu datorez nimănui nimic și cred că România se poate mândri cu o generație de tinere femei care simt la fel. România nu o permite prea des femeilor din generația mea, din acest motiv nu foarte multe au profitat de înzestrarea noastră naturală de luptătoare. Suntem femei puternice, inteligente și vesele. Suntem o specie reușită, ceea ce definește, cred, mare parte din femeile din Europa de Est, care și-au format arme speciale de opoziție împotriva unui regim și a unui sistem familial foarte opresiv.

Când revin, îmi place mai ales să descopăr noua generație de bătăioase, tinere colege, ziariste și scriitoare la fel de brave și rebele împotriva opresiunii masculine și a sistemului. Dacă mai accept încă lecții, prefer să le iau de la ele.

RR: Cum simțiți că v-a modelat România ca femeie? Și ce ați descoperit despre dumneavoastră abia după ce ați plecat?

FM: Cine ar putea spune cum aș fi fost dacă mă nășteam în altă țară, în altă familie, chiar și în altă localitate? Sunt ceea ce sunt, fiind o femeie născută în România, așa că iau acest lucru ca pe un dar, pentru că e tot ce am.

Tot ce știu este că am avut o familie tolerantă și respectuoasă față de mine ca fată, cu o mamă extrem de iubitoare și, mai ales, care nu ezita să mi-o arate, ceea ce, din păcate, multe femei nu fac la noi cu copiii lor. Am avut o bunică severă, ea era de fapt patriarhul familiei, pricepută și inteligentă, dar care și ea își permitea luxul să îmi arate că, în ochii ei, eram cea mai prețioasă ființă. Lucru rar printre femeile de la țară.

Șansa mea au fost și bărbații din familia mea, simpli, dar onești și respectuoși cu femeile, ceea ce iarăși nu se poate spune despre mulți tați și bunici.

Bărbații pe care i-am cunoscut ca șefi și patroni la ziare erau decenți și înțelegători. De aceea îmi permit să afirm sus și tare că nu toți bărbații sunt abuzivi și nu toate femeile sunt victime în România. Dar când avem experiențe bune în viața noastră, este bine să ne ridicăm în apărarea celor care au mai puține șanse, încă de când se nasc, în anumite comunități, în anumite familii.

RR: „Dancing Queen” apare într-un moment în care România vorbește mai mult ca oricând despre violența împotriva femeilor. Credeți că am început, în sfârșit, să vedem fenomenul mai limpede sau au devenit tragediile imposibil de ignorat?

FM: Traducerea în românește a romanului meu și apariția lui la aceeași dată cu aceste manifestări sunt o pură coincidență, care mă bucură, în sensul că aș vrea ca cei care îmi citesc cartea să afle mai mult și să îndrăznească mai mult, mai ales femeile. A vorbi despre abuz nu e o rușine și nu e o stigmă, cum se credea până nu demult. O femeie care se plânge de violență conjugală era percepută ca cineva care își recunoaște eșecul personal, mai ales de către ea însăși.

Romanul meu însă nu este despre crime, despre sânge, despre violența vizibilă și imputabilă în tribunal sau în urma unui denunț la poliție. Povestea Soniei, ca a multor minore, adolescente, soții, mame sau doar femei de toate vârstele și originile, este cea a discriminării și desconsiderării cotidiene, a mârlăniei, a glumelor cu blonde la care trebuie să râzi, a remarcilor vulgare privind rochia, decolteul, înjurăturile de mamă sau sex la orice întorsătură de frază, când te opui opiniei masculine. Astfel de apucături, care sunt încă tolerate în România, sunt la fel de periculoase și de grave pentru femeile care cresc în teama de a se exprima, de a ține la controversă, ca să nu fie catalogate drept isterice sau nesatisfăcute sexual. Este oprobriul personal în cazul divorțurilor, de exemplu, când ruptura este văzută drept un eșec pentru o femeie, dar ea este o eliberare pentru bărbat, o nouă șansă, o nouă oportunitate.

Cred că România se concentrează încă pe crimele care fac titlurile jurnalelor de știri, dar ignoră violența cotidiană, care este mult mai gravă și care se perpetuează nestingherită. Discriminarea femeilor, batjocura, glumele indecente sunt încă o instituție în România.

Un bărbat, personalitate bine cunoscută, care atacă o femeie pe criterii de sex în publicațiile sale de pe Facebook ar trebui discreditat de toată națiunea, ar trebui să-i fie rușine să scoată nasul în lume, ori acest lucru se întâmplă oriunde într-o democrație sănătoasă, dar nu în România.

Când societatea va penaliza public acest gen de persoane și atitudini, atunci vom vorbi de schimbare în România. Restul va veni de la sine.

RR: Marc nu este construit ca un monstru. Este seducător, talentat, admirat și capabil de tandrețe și sensibilitate (chiar provocată de gustul unei ciorbe de fasole). Cât de important a fost pentru dumneavoastră să arătați că abuzul nu are întotdeauna chipul acela urât pe care e cel mai simplu să ni-l imaginăm?

FM: Fascinația tinerilor pentru mentori și idoli este o poveste veche de când lumea. Iar bărbații nu scapă nici ei de acest gen de seducție. Acest lucru se manifestă cel mai frecvent în instituții de învățământ, când profesorii sunt înconjurați la catedră de acea aură a cunoașterii divine. Tinerii nu aspiră de fapt la persoana de carne și oase, ci la această zonă inefabilă de putere și control al lumii.

Câți și câte dintre noi nu am fost fascinați și fascinate în amfiteatre de profesori carismatici? Greu să îi reproșezi, deci, unei femei, mai ales unei fete, fascinația pentru un astfel de bărbat, care știa foarte bine genul de atracție exercitat în poziția lui și care a profitat din plin. Greu de înțeles, de exemplu, fascinația intelectualilor români dintre cele două războaie pentru extremismul lui Nae Ionescu, și vorbim aici de Mircea Eliade, Emil Cioran, inclusiv Mihail Sebastian.

Este adevărat, Marc este departe de a fi un monstru. În cele din urmă, este un om care o iubește pe tânăra adolescentă cu o atracție atât de mare încât sacrifică tot, divorțează de prima soție, cu care avea o fată, ca să se căsătorească cu Sonia, la vârsta ei legală. Problema este că prădătorii sunt departe de a fi monștri. Problema este, cred, una de societate, iar în cazul nostru, o racilă a comunismului, când, în anii '80, matarea dizidenței trecea de multe ori prin toleranța față de astfel de mici derapaje personale și, mai ales, față de alcool. Iar această toleranță față de abuz se manifestă și în zilele noastre, tocmai pentru că nu este recunoscut ca atare.

RR: Sonia începe relația cu Marc la 16 ani, iar el este un bărbat matur, celebru și influent. În astfel de relații, cât cântărește consimțământul?

FM: Tinerețea este făcută din excese, ceea ce este și cazul Soniei, o fată născută într-o familie mizeră de periferie, și nu mă refer la sărăcie materială, ci la cea de spirit, care dă din întâmplare peste un mare artist, rafinat și care îi arată o altă față a masculinității, mai ales prin prisma sexualității.

Relația lor nu este abuzivă la nivel fizic, sau nu în acel moment. Relația se relevă ca un abuz însă pentru femeia matură care va deveni Sonia mai târziu și care înțelege că în această relație exista un om matur care ar fi trebuit să acționeze altfel. Și, mai ales, aceasta este drama ei: că Marc moare fără să vorbească deschis despre acea relație, fără să încerce cumva să se justifice. E tot ce Sonia voia să audă. În Canada există numeroase procese de abuz în care femeile nu cer decât un singur lucru: ca agresorul să accepte fapta. Ceea ce dovedește că, pentru multe victime, acest gest ar fi o mare ușurare și o eliberare de acuzația că ele au fost de vină, că ele sunt singurele responsabile de ce s-a întâmplat, lucru care li se reproșează adesea.

RR: Există un moment clar, revelator, în care o femeie își dă seama că trăiește într-o relație abuzivă? Sau controlul se instalează încetișor, sub masca grijii, a protecției ori a iubirii, încât devine aproape imposibil de observat din interior?

FM: Conștiința abuzului se manifestă adesea prin reflecția în oglinda celorlalți, prin felul în care cuplul este privit de prieteni și apropiați, inclusiv de membrii familiei. Pentru Sonia, primii acuzatori sunt părinții, de aceeași vârstă cu Marc. Pentru ei, ceea ce face Sonia este pură depravare, un act care îi separă iremediabil. Sonia nu se va întoarce niciodată acasă, nici atunci când îl părăsește pe Marc, nici măcar la moartea lor.

Mai sunt, de asemenea, bărbații din jurul lui Marc, artiști și studenți, care o agresează pe Sonia la nivel vizual și verbal, cu nerușinare. Pentru ei, ea este o profitoare care l-a sedus pe maestru pentru o viață de lux. Nimeni nu ia în seamă sentimentul ei față de Marc, care este iubire și atracție fizică pură.

Iar întâlnirea cu Silvan, studentul lui Marc, îi relevă Soniei faptul că ea ar trebui să își înceapă viața și să aibă o relație cu cineva ca el, un bărbat cu care împarte aceleași preocupări și idealuri. Există, evident, multe relații reușite între cupluri care au vârste diferite, dar, trăind cu Marc timp de doi ani, Sonia își dă seama de incompatibilitatea lor, legată nu de vârstă, ci de structuri fundamental diferite, idealuri, plăceri și preocupări.

Spiritul critic al Soniei se dezvoltă în opoziție cu cel al lui Marc, care începe să scadă în ochii femeii care devenea Sonia pe zi ce trece. Iar maturitatea tinerei lui soții îl înspăimântă, de aceea el este cel care încearcă să pună capăt relației, să o lase să își urmeze viața. Ori asta, din păcate sau din fericire, îl face pe Marc opusul unui monstru. El își recunoaște vina nu prin vorbe, ci prin fapte.

RR: În roman, multe dintre personajele feminine caută să explice, să relativizeze ori să treacă cu vederea abuzul. De ce credeți că patriarhatul, misoginia sunt perpetuate uneori chiar de femei?

FM: Nu e nimic surprinzător în această atitudine, pentru că în România una dintre sarcinile care îi revin prin tradiție femeii este educația copiilor, mai ales la nivel de moralitate. În general, cel mai adesea auzi de la mame și bunici ce nu se face și nu de la tați, care sunt extrem de pudici în a-și asuma măcar o parte din educația sexuală a copiilor. Nici mamele nu o fac prea grozav și, totuși, ele au rolul de gardian al virtuții tinerelor fete. Căci băieții scapă întotdeauna cu basma curată din genul ăsta de afaceri.

În cazul accidentelor, să le zicem, mamele și bunicile sunt, în general, cele care plătesc daunele morale, acuzate că și-au ratat misiunea. E normal că cele mai multe încercau să prevină rușinea familială prin a interzice fetelor orice fel de libertate și, mai ales, orice ar fi afectat pacea publică și demnitatea familiei. Într-o lume tradițională, cum era satul românesc, de exemplu, o sarcină extraconjugală era un păcat care urmărea o femeie toată viața. De aceea, în aceste celule sociale patriarhale, cele zece porunci din Biblie se aplicau numai femeilor și toate se refereau aproape la a nu vrea, a detesta, a evita sexul cu orice chip.

Una dintre soluțiile de a ieși din acest cerc vicios ar fi ca bărbații, tații, bunicii și frații să își asume și ei rolul de educatori. În România mă uit de multe ori în jur, la plajă, la restaurant, în parc. În general, femeile erau cele care hrăneau, cicăleau și supravegheau copiii. Din ce în ce mai mult văd că aceste roluri sunt inversate. Tinerii tați împing acum căruciorul, suflă în lingură cu ciorbița, încearcă să potolească o fetiță răsfățată care vrea să se întoarcă din nou la plajă. Pentru mine, care am crescut cu altfel de tați, aceste imagini mi se par de o duioșie covârșitoare, când, de fapt, e tot ce se poate mai normal. Aceste fetițe vor crește altfel, sunt sigură de acest lucru.

RR: Ați ales să spuneți povestea prin prisma mai multor generații de femei, fiecare cu propria versiune despre Marc și despre trecut. Ce se transmite mai ușor de la o generație la alta: iubirea, frica, rușinea sau tăcerea?

FM: Cel mai ușor se transmite atitudinea femeilor față de bărbați, care este, în general, una medievală. El este cel care susține familia, care reprezintă clanul, care are forța fizică și demnitatea de a le apăra prestigiul, care se sacrifică, care știe mai bine, care e bine să fie acasă când vine reparatorul, care trebuie să comande și să plătească la restaurant, pe care îl scoți la înaintare sau îl suni când ai probleme: „Îl sun eu acum pe bărbatu-miu.”

În ciuda descurcărelii noastre ancestrale, mă refer la hărnicia unei femei românce și la spiritul ei inventiv, la munca ei neobosită, pentru noi bărbatul e bărbat. Are demnitate, prestigiu, trebuie respectat, pus pe soclu. E adevărat, exagerez un pic, dar nu foarte mult. Pentru multe consoarte acest lucru este încă valabil. Multe dintre tinerele fete vor încă să se mărite pentru această aură de respectabilitate dată de prezența unui bărbat. Și mulți bărbați încă au impresia că este o atitudine justificată.

Generația mea și a mamelor noastre nu au cum să mai scape de această atitudine. Eu una sunt și acum cea care face curat, spală vase și gătește.

De la începutul oricărei relații, i-am handicapat pe partenerii mei și mi-am dublat sarcina menajeră din cauza educației că asta este sarcina mea. Am prietene românce în Canada care au trăit acolo mai mult de jumătate din viață și care fac la fel.

RR: În „Dancing Queen”, memoria nu este niciodată complet sigură. Aceeași întâmplare arată diferit în funcție de femeia care o povestește. V-a interesat mai mult adevărul faptelor sau adevărul emoțional al fiecărui personaj?

FM: Această structură de palimpsest are scopul de a dezvălui cât de complexe sunt aceste relații. Rareori vorbim despre ceva în termeni de alb și negru, mai ales în România, unde există o anumită atitudine moștenită din comunism față de relațiile sexuale, care era un fel de viciu și de dizidență tolerată, dacă vreți. Abuzurile în România plutesc, în general, într-o mare de gri. Victimele nu sunt întotdeauna victime, iar abuzatorii au și ei justificarea lor. Cam aceasta este, în general, atitudinea.

Mai este o problemă gravă despre care nimeni, se pare, nu vorbește, și anume alcoolul. În scenele dintre Marc și Sonia, mai ales la început, este vorba despre alcool, iar ea este minoră. Și Marc, și Sonia beau, la lumina lumânării, e adevărat, dar alcoolul este extrem de periculos în acest context, pentru că descătușează simțurile și amortizează vigilența, instinctul de apărare. Ori, în România, alcoolul joacă de multe ori acest rol, în multe situații. Alcoolismul cronic este încă o moștenire gravă a comunismului și, cât timp nu se va face ceva în această privință, multe dintre racilele sociale și economice ale structurii familiale nu se vor îmbunătăți.

RR: Apartamentul pe care Marc i-l lasă Soniei pare, în același timp, un gest de iubire, de vinovăție și de control exercitat chiar și după moarte. Cum ați gândit acest testament? Este o reparație, o penitență sau încă o încercare de a conduce viețile femeilor din jurul lui?

FM: Cred că prefer să las cititorii să decidă. Probabil că este un amestec din tot ce ziceți, dar este important ca fiecare să decidă care parte este mai pregnantă.

Apartamentul în chestiune este casa în care Marc și Sonia au trăit doi ani, până la divorț, și care i-a rămas lui Marc, Sonia refuzând categoric să aibă ceva de-a face cu Marc și cu tot ce era legat de el. La moartea lui, Marc îi trimite Soniei, în Canada, cheia (aceeași de pe vremea anilor '80), plus actul de proprietate. În acest fel îi înmânează decizia de a face ce vrea cu trecutul lor.

Am decis să nu gândesc eu în locul lui Marc. Am preferat să iau în vedere doar atitudinea Soniei, care este naratoarea și despre care știu mai mult, și care este șocată de această moștenire. Marc se salvează încă o dată nepedepsit și, mai ales, neconvertit. Marc moare fără să își asume în niciun fel trecutul. Dar, așa cum îi zice Silvan, fostul student al lui Marc și cel care i-a preluat atelierul: „În România, nimeni nu cere scuze.” În astfel de cazuri, este încă adevărat.

RR: Titlul romanului trimite la cântecul ABBA despre fata de 17 ani, „young and sweet”, pe care l-am perceput ca pe un portal între lumi. Pe de-o parte, comunismul și cultul fricii, al neîncrederii, pe de altă parte occidentul, cu promisiunea libertății și a șanselor infinite. Ce ați dorit să se audă, dincolo de veselia melodiei?

FM: Cântecul acesta mi s-a părut emblematic pentru atmosfera anilor 80 și pentru relația un pic perversă dintre cei doi. Versurile acelea “You are the dancing queen Young and sweet, only seventeen” vorbesc de fapt de o minoră nu-i așa, lucru care azi ar fi greu de trecut cu vederea. Fundalul romanului este deci o epocă în care limitele între ce e permis și ce nu în materie de sex și mai ales de vârstă era foarte laxe, ca peste tot în lume, chiar și în Suedia după cum se vede. Este o țară unde fetele se măritau la 15 ani, cum e cazul mamei mele și a multor femei din generația ei. Așa se explică naturalețea cu care Marc se postează în familia Soniei cu dorința fermă de a o cere de nevastă. Nimic sfruntant în atitudinea lui. Părinții sunt vexați nu de vârsta Soniei, ci a lui Marc, care li se pare pur și simplu prea bătrân. Ca și rescrierea istoriei, încercăm să învățăm ceva din trecut, chit că trebuie să îl răstălmăcim și să aplicăm o grilă de lectură contemporană. Dar astfel de discuții sunt necesare.

RR: Din perspectiva unei femei care a trăit atât în România, cât și în Canada, ce formă de sexism a dispărut cu adevărat și ce formă doar și-a schimbat limbajul și aparențele?

FM: Dacă e să mă iau după poveștile prietenelor mele, căci eu stau prea puțin în România ca să am un contact viu cu strada și societatea mai mult de o lună, se pare că sexismul nu a dispărut, dimpotrivă, s-a consolidat. Există multe modele de masculinitate toxică pe mediile sociale, pe care tinerii mai ales le îmbrățișează ușor, mai ales când contextul social este deja existent. Și mai este și ortodoxia, care a revigorat patriarhatul, concepțiile retrograde despre modestie, ținută decentă și femeia supusă. Există preoți care propovăduiesc de la amvon concepții retrograde despre trupul femeii, despre sarcină și funcția ei socială. Deloc încurajator este rolul pe care Biserica și l-a asumat ca indice de moralitate. Nu îi aud deloc pe preoți propovăduind împotriva alcoolului, vorbind despre ajutorarea săracilor sau despre azilele de bătrâni. Singura care trebuie corectată este în continuare femeia, iar culmea este că mai ales tânăra generație îmbrățișează acest fel de retur la o tradiție prost înțeleasă.

RR: Credeți că astăzi, o femeie recunoaște mai ușor o formă de abuz?

FM: Nu totdeauna și nu neapărat, dar vreau să cred că, cel puțin în cazurile grave, da, femeile știu să recunoască abuzurile și să se revolte de la început. Să nu accepte nicio concesie și să nu aștepte o zi înainte de a denunța. Iar cazurile grave sunt, după mine, cele în care o femeie nu poate spune nu de teama de a nu pierde ceva: locul de muncă, cariera, salariul, funcția. Abuzul fizic este precedat de hărțuire, presiune, șantaj. O femeie își pierde mai ales demnitatea înainte de virginitate sau de integritatea corporală. Cedarea se face uneori din lipsă de alternativă, după zile și luni de depresie, de izolare. Dar există mii de variante de abuz, zone gri, în care speculația și justificarea sunt permise. Bărbații se pot disculpa ușor, aducând tot felul de argumente. Nu s-a știut, nu s-a înțeles. Așa că tot ce pot spune este replica lui Lilu din Al cincilea element: „Not without my permission.”

RR: Dacă o femeie care nu este lovită, dar care se simte din ce în ce mai mică, mai nesigură și mai singură în propria relație ar citi „Dancing Queen”, ce ați spera să recunoască despre viața ei după ce a terminat cartea?

FM: Să nu se lase influențată de ceea ce alții cred despre ea. Să nu se teamă de judecată, de stigmă, de oprobriu. Judecata lor poate fi în contradicție profundă cu trăirile ei. Judecata celorlalți implică un cod social față de care suntem toți răspunzători și care e făcut să limiteze alegerile personale, dorințele, alegerile. Ar mai fi, de asemenea, dialogul între victimă și abuzator. Uneori poate duce la conciliere sau măcar la iertare. În astfel de cazuri, de obicei, cele două părți se izolează în tăcere, încearcă să mărească distanța, ceea ce creează și mai mult resentiment. Nu trebuie să pornim întotdeauna de la ideea maniheistă a actului, există multe zone de gri. Importantă ar fi încercarea de explicare și reconciliere, care ajută victima să se vindece mai repede. Știu că nu întotdeauna este posibil și că unele cazuri sunt prea grave pentru orice formă de împăcare, dar de cele mai multe ori trebuie încercat.

RR: Poate literatura să schimbe ceva în felul în care o societate înțelege violența sau rolul ei este, mai întâi, să ne împiedice să ne mai mințim pe noi însene/înșine?

FM: Este și motivul pentru care am scris Dancing Queen. În primul rând, constat că în România astfel de cărți lipsesc aproape cu desăvârșire, în condițiile în care ostracizarea femeilor la nivel fizic și verbal este omniprezentă. Este o încercare de a explica istoric sursa acestui gen de abuzuri, dar mai ales de negare a lor, care se perpetuează în văzul tuturor. În fiecare vară, când vin în România, asist la cazuri și dezvăluiri de abuzuri care se petrec sub ochii noștri, în zilele noastre, ca și cum tot ce s-a realizat prin mișcarea #MeToo nici nu ar fi adiat prin România. Sau a fost o briză care nu a mișcat decât câteva fire de nisip. S-a văzut reacția publicului în momentul în care Viorica Vodă a mărturisit public, la Gala Premiilor Gopo, prin ce trec actrițele pe platourile de filmare, apoi cazul Alfred Bulai și ostracizarea studentelor, sub forme extrem de perverse de provocare. „Dacă nu faci chestia asta, nu ai curaj.”

RR: După ce ați scris această carte, există o întrebare despre iubire, putere sau vinovăție la care ați simți să răspundeți altfel decât înainte?

FM: Dancing Queen este o carte a bunătății, într-un fel. Sonia își întâlnește adversarele, cele care au precedat-o sau au urmat-o în patul lui Marc și a căror viață a fost profund marcată de acest bărbat. Toate au fost, într-un fel, victimele lui, începând de la fiica, Zoe, a cărei mamă a fost părăsită de Marc ca să se căsătorească cu Sonia. Există Otilia, cu care Marc s-a căsătorit după divorțul de Sonia. Și există Angela, cea care l-a însoțit pe Marc, bolnav, până la moarte. Toate au o atitudine îngăduitoare față de Marc, pe care îl acuză și îl apără în același timp. Dar toate au o atitudine maternă față de Sonia: o primesc cu drag, o invită la masă, au grijă de moștenirea ei. Zoe îi aduce albumul uitat, cu pozele ei din tinerețe alături de Marc, Otilia este cea care avea grijă de apartament până când Sonia l-a preluat ca moștenire, iar Angela s-a îngrijit să îi lase în cămară o parte din operele lui Marc, smulse pe ascuns din ghearele lui Zoe.

Lipsa lor de empatie față de abuz nu vine din răutate, ci din necunoaștere. Nu avem educația necesară ca să facem diferența și să ne protejăm copiii de abuzuri. Dar asta nu înseamnă că suntem monștri sau că nu există scăpare. Această carte este o încercare de a schița, sumar, calea de urmat, ca să completăm puțin partea de bunătate care vreau să cred că ne caracterizează ca națiune.