Dr. Shefali Tsabary este una dintre vocile internaționale importante ale parentingului conștient, o abordare care încurajează părinții să se înțeleagă pe ei înșiși pentru a construi relații autentice cu copiii.
Este autoarea a șase cărți despre dezvoltarea si educația emoțională a copiilor, cea mai cunoscută și apreciată carte tradusă în limba română fiind Cartea familiei care merita mai mult.
Dr. Shefali promovează o schimbare importantă de perspectivă: înainte de a încerca să schimbăm comportamentul copilului, este necesar să lucrăm la propria noastră educație și echilibru emoțional ca adulți, ca părinti sau profesori. Pe 10 mai, ea va urca pe scena Sălii Palatului din București, în calitate de speaker, alături de Alfie Kohn, Neale Donald Walsch si profesorul Dumitru Constantin Dulcan în cadrul conferinței „Părinte conștient, copil împlinit” — un eveniment european revelator dedicat conștientizării de sine și transformării relationale. Tema centrală a conferinței este reflectată în două întrebări esențiale: „Ce tip de adulți formăm pentru viitor?” și „Ce alegem noi, astăzi, să devenim ca adulți?
Interviul cu Dr. Shefali Tsabary explorează conceptul de parenting conștient și pune accent pe rolul limitelor sănătoase în construirea unei relații echilibrate și autentice între părinte și copil.
Sorin Lucaci: Care este rolul limitelor, granițelor sănătoase într-un stil parental care nu se bazează pe pedepse? Cum putem pune limite fără să inducem copiilor frică?
Dr. Shefali: Există două tipuri de limite.
Primul tip este legat de siguranța fizică și sănătate. Aici limitele trebuie să fie ferme, „bătute în cuie”. Dacă este vorba despre ecrane în exces, alcool, droguri, pornografie sau situații nesigure, părintele trebuie să spună clar „nu”. Aceste limite există pentru protecția copilului și trebuie menținute consecvent.
Al doilea tip sunt limitele emoționale. Aici lucrurile sunt mai subtile. Nu poți spune unui copil care plânge de cinci ore: „Gata, nu mai plânge.” În acest caz, trebuie să te conectezi înainte să corectezi. Conectarea vine prima.
Un alt aspect esențial este că multe limite emoționale încep cu părintele. Prima limită este să nu devenim noi înșine dereglați emoțional atunci când copilul este dereglat. Dacă copilul țipă sau aruncă lucruri, prima limită este în interiorul nostru: să ne reglăm, să ne menținem calmul. Abia apoi putem ghida copilul.
Spun mereu că limitele „bătute în piatră” sunt, într-un fel, mai ușoare — dar devin dificile pentru că trebuie să le menții consecvent.
„Nu, pentru că nu este bine pentru sănătatea ta.”
„Nu, trebuie să oprim televizorul.”
„Nu, nu putem ieși acum.”
„Nu la zahăr.”
Acestea sunt mai simple în esență. Limitele emoționale, însă, sunt mai dificile. Mai ales când copiii sunt mici, ei au nevoie să ne conectăm cu ei înainte să îi corectăm.
Al doilea lucru important despre limite este că multe dintre limitele emoționale ajung, în cele din urmă, să țină de tine, ca părinte. Asta este ceea ce îi învăț. Și asta voi preda când voi veni în România.
SL: Cum poți crea o limită care vine din tine și nu are nimic de-a face cu copilul?
Prima limită pe care o creăm este să nu devenim dereglați emoțional la fel ca și copilul.
Dacă copilul se enervează și aruncă lucruri, prima limită este în interiorul nostru: să ne controlăm, să respirăm adânc, să ne autoreglăm, să ne menținem într-o stare echilibrată. Așadar, copilul „o ia razna”, înjură, țipă, urlă, este anxios, are crize de tantrum. Tu trebuie să rămâi stabil și conținut emoțional.
Al doilea lucru este că apoi alegi cum să răspunzi. Poti să fii reactiv si se activează copilul rănit din tine sau poți să te conectezi și să te așezi în pat lângă copil. Poți să îi ții mâna, să îl îmbrățișezi.
Sau poți spune: „Ți-am dat cheile mașinii și continui să vii acasă târziu, așa că îți voi lua cheile.”
Sau: „Nu te poți opri din a mânca biscuiții, așa că nu voi mai cumpăra.”
Sau: „Ai cheltuit toți banii pe jocuri de noroc, deci nu îți voi mai da bani de buzunar.”
„Nu te voi lăsa să îți lovești sora, așa că o voi duce pe sora ta în cealaltă cameră.”
„Nu te voi lăsa să sari de pe mobilă, așa că voi închide această cameră. Poți merge să te joci afară.”
Întrebarea este: Ce pot face eu pentru a crea o limită sănătoasă?
În loc să îi spui copilului: „Oprește-te din sărit”, „nu mai țipa”, „nu mai lovi”, “încetează ca te bat”, faci ceva concret și schimbi mediul.
SL: Dar există momente în care părinții sunt epuizați — de la muncă sau din propriile lor dificultăți emoționale. Cum pot să nu proiecteze această oboseală asupra copiilor și să rămână conectați, chiar dacă în interiorul lor este haos și epuizare sau surmenaj?
Dr.S.: Da, aceasta este cea mai mare problemă: suntem extrem de stresați, suntem epuizați de viețile noastre. Suntem nefericiți. Suntem obosiți.
Iar creșterea copiilor este o muncă extrem de solicitantă — full-time și pe viață. Așa că nu am un răspuns magic, în afară de următoarele lucruri:
În primul rând, nu faceți copii dacă sunteți extrem de stresați.
În al doilea rând, faceți doar unul.
În al treilea rând, dacă aveți deja copii, încercați acum să reduceți așteptările pe care le puneți pe umerii voștri.
Poate nu mai mergeți la sală, chiar dacă vă face bine. Poate mâncați lucruri simple, în loc să gătiți mereu elaborat. Poate nu vă întâlniți cu prietenii timp de două luni, chiar dacă și asta vă aduce bucurie.
Trebuie să simplificați undeva. Pentru că este foarte dificil, în lumea de astăzi, să faci asta singur. În mod natural, ar fi trebuit să creștem copiii mai simplu — în natură, cu întreaga noastră comunitate, cu „tribul” nostru.
Nu spun că trebuie să ne întoarcem în junglă sau în pădure. Nici asta nu ar fi soluția. Dar viața era, totuși, puțin mai simplă. Acum a devenit mult prea complicată. Și depinde de noi să o facem mai puțin complicată.
SR: În România, a avut loc un caz grav de violență între adolescenți. A fost vorba despre o crimă comisă de trei adolescenți împotriva unui coleg, unui prieten. O crimă premeditată. Nu voi intra în detalii, pentru că nu sunt relevante în acest moment.
Dr.S: Erau băieți sau fete?
SL: Trei băieți. Trei băieți care erau prieteni cu un al patrulea. Iar cei trei, agresorii, pentru că nu găsesc alt cuvânt, au premeditat fapta timp de mai multe săptămâni, aproape o lună.
Erau foarte geloși pe el, pentru că era un băiat arătos, avea diverse gadgeturi și obiecte, provenea dintr-o familie mai înstărită.
Este un caz extrem, dar știm că bullying-ul este prezent peste tot în lume, nu doar în România. Și uneori pare că este doar un pas foarte mic de la bullying la a lua viața cuiva. Ce puteți spune despre un astfel de caz? Cine ar fi putut preveni tragedia? Cum putem evita să ajungem aici ca tipar generalizat?
Dr. S: Este foarte dificil. Dar nu există o singură persoană sau un singur factor pe care să îl putem învinovăți. Este o cultură a bullying-ului. Avem bullying la nivel guvernamental. Vine de sus în jos.
Acești băieți devin tot mai violenți pentru că sunt traumatizati, pentru că simt că trebuie să concureze într-o lume foarte dură. Simt o presiune uriașă asupra masculinității lor. Sunt expuși la jocuri video violente, unde împușcă și ucid în fiecare zi. Poate provin din familii care nu sunt foarte înstărite, așa că resimt presiunea diferențelor socio-economice. Poate trăiesc în familii abuzive, relatii toxice sau familii neglijente. Sunt atât de multe motive pentru care se poate ajunge aici.
Tehnologia nu ajută.
Armele nu ajută.
Accesul ușor la informații online despre cum să rănești sau să omori pe cineva nu ajută.
Ceea ce ne arată acest lucru este că băieții noștri sunt în dificultate. Au nevoie de ghidare din partea unor bărbați maturi care să le ofere sens, direcție și un sentiment de apartenență. Cred că băieților noștri le lipsește foarte mult acest lucru.
SL: Cum putem echilibra libertatea și responsabilitatea în relația părinte–copil, mai ales într-o relație atât de fragilă?
Dr. S: Este un dans continuu între libertate și responsabilitate.
SL: Și totul începe cu părintele conștient, corect?
Dr. S: Da, ajută. Dar cred că ceea ce trebuie să înțelegem este că, dincolo de libertate și responsabilitate, se află conexiunea și sentimentul de apartenență.
Dacă un copil se simte conectat și simte că este important pentru cineva și pentru o cauză mai mare decât el însuși, nu va fi atât de pierdut. Va contribui. Va munci. Va dori să fie de folos.
Cred că este foarte important să înțelegem că, la baza tuturor lucrurilor, stă conexiunea și relația. Aici părinții au putere. Nu trebuie să ne simțim lipsiți de speranță. Avem foarte multă putere în a construi această conexiune.
Mesajul central este clar: relația părinte–copil se transformă atunci când adultul își asumă propria sa creștere, propria sa evoluție, iar limitele sănătoase devin un instrument de echilibru, nu de control si manipulare. Schimbarea începe cu adultul: prin conștientizare și limite sănătoase, relația părinte–copil devine mai echilibrată și mai profundă.
