Dimineața, în fața blocului, mă întâlnesc des cu vecinii care își plimbă câinii. Ne oprim câteva minute, schimbăm impresii despre vreme, despre traseele preferate de patrupezi, despre cum „al meu nu mai vrea să mănânce bobițe” sau „ce bine-i stă hăinuța nouă lui Tobiță”. Ne dăm silința să ne acordăm reciproc puțin timp și răbdare tocmai pentru că știm că reprezintă o formă de bunăvoință de care avem cu toții nevoie ca să ne facem ziua mai bună. Nu e nimic spectaculos, profund sau ieșit din comun, dar e suficient cât să urci în lift cu un mic zâmbet pe buze.
Acasă, lucrurile se schimbă aproape imperceptibil: tonul devine mai tăios, replicile mai directe sau mai scurte, iritărea din orice mai vizibilă. O întrebare pusă „pe fugă” e interpretată ca presiune. O observație banală sună ca o critică.
Apare un contrast care, dacă te oprești puțin să-l analizezi, poate fi greu de înțeles: cu oameni aproape necunoscuți suntem atenți și calmi, iar cu cei pe care îi iubim ajungem să fim mai duri sau mai repeziți decât ne-am dori.
Fenomenul nu e deloc întâmplător, iar psihologia relațiilor explică această diferență de comportament. John Bowlby, psihologul britanic care a fondat teoria atașamentului, vorbea despre faptul că relațiile apropiate activează cele mai vechi și mai profunde mecanisme emoționale ale noastre. Cu alte cuvinte, unde ne simțim în siguranță se manifestă și vulnerabilitățile, frustrările, oboseala acumulată.
Cu străinii funcționăm într-un cadru clar. Există reguli sociale, limite, o distanță care ne obligă să ne controlăm atent reacțiile. Nu ne permitem să fim impulsivi sau tăioși, pentru că relația este fragilă și temporară. Tocmai această fragilitate ne face mai atenți. În relațiile apropiate, dimpotrivă, presupunem continuitatea. Știm că celălalt nu va pleca pentru o replică spusă pe un ton greșit sau pentru că avem o zi proastă. Și, fără să realizăm, această siguranță devine terenul pe care ne „descărcăm”.
Psihologul John Gottman, cunoscut pentru studiile sale de zeci de ani asupra cuplurilor, vorbește despre „micile interacțiuni” ca fiind decisive pentru sănătatea unei relații. Nu marile conflicte o distrug, ci acumularea de micro-momente în care ne simțim ignorați, desconsiderați sau tratați cu lipsă de răbdare.
Și mai e și problema așteptărilor. Cu oamenii apropiați avem așteptări nespuse. Ne așteptăm să ne cunoască stările, să ne intuiască nevoile, să știe când să se apropie și când să ne lase în pace. Când aceste așteptări nu sunt îndeplinite, reacția e adesea disproporționată față de situație.
Oboseala joacă și ea un rol major. Psihologia cognitivă arată că autocontrolul este o resursă limitată. Pe parcursul zilei, îl consumăm la muncă, în trafic, în interacțiuni sociale, în decizii mici și mari. Când ajungem acasă, rezervorul e aproape gol. Soluția nu stă într-o mică schimbare de perspectivă. Să ne întrebăm, din când în când, cum ar suna vocea noastră dacă persoana din față ar fi un străin căruia ne propunem să îi arătăm respect și considerație.
„Aș vorbi așa cu șeful meu/vecinul meu/vânzătoarea de la magazin/profesoara copilului meu?” Dacă nu, iată: e nevoie de o mică reglare de ton. Relațiile se construiesc din alegerile mărunte pe care le facem zi de zi, iar când ne observăm comportamentul propriu, începem să ne prindem cum răspundem la oboseală, lipsă de răbdare sau frustrare acumulată peste zi. Sigur că „acasă” este locul unde măștile cad. Tocmai de aceea, merită să lucrăm la ce se află sub măști și să îngrijim nu doar relațiile cu cei pe care îi iubim, ci și relația cu noi înșine.
Foto: Freepik
