Suntem mereu în relații, în diferite grade de intimitate și conștientizare. De la cele mai mici interacțiuni unice cu cei pe care îi vedem fugitiv pe stradă sau la metrou, la conexiunile constante cu colegi, prieteni, membri ai familiei, partener și chiar noi înșine.
Dintre toate, relațiile de cuplu au cea mai mare șansă de a ne răscoli dureri și amintiri pe care, poate, nu le-am accesa dacă nu ar veni tumultuos peste noi. Avem nevoie de apropiere, de conexiune. Avem nevoie să ne simțim văzuți, înțeleși, plăcuți, acceptați, iubiți și bine primiți cu toate ale noastre.
Și tindem să punem o presiune - poate injustă - pe umerii unui partener de a îndeplini toate aceste nevoi, de a le anticipa, cunoaște, lua în seamă cu disponibilitate și chiar cu zâmbetul pe buze. Se spune că este nevoie de un sat pentru a crește un copil: cred că este nevoie de un sat și pentru a fi adulți funcționali și că e neplauzibilă așteptarea ca un singur om să îndeplinească funcțiile unei comunități întregi.
La ce putem spera și construi este o relație conștientă în care persoanele implicate știu că vor să fie acolo, sunt deschise și oneste și există spațiu de cunoaștere, creștere, greșeli și reparații, cu responsabilitate și drag de sine și de celălalt. Uneori, relațiile cu cel mai mare potențial sau pline de iubire pot să fie dificile sau să se simtă ca un teren minat atât timp cât nu sunt conștientizate și adresate:
- Presupunerile
- Lipsa vulnerabilității și poziționarea unul împotriva celuilalt
- Lipsa aprecierii și a recunoștinței.
Presupunerile
Suntem atât de obișnuiți cu propriul nostru mod de a vedea lucrurile și cu poveștile pe care ni le spunem despre noi, despre alții și despre lume, încât considerăm că versiunea noastră „trebuie” să fie cea adevărată.
Dacă nu ne sună când am vrea noi să vorbim, sigur nu-i pasă, că „dacă-i păsa, știa că e important să vorbim„. Sau, de partea cealaltă, „dacă m-ar cunoaște, ar ști că am mult de lucru”.
Sună familiar? Ce omitem din peisaj atunci când formulăm aceste presupuneri cu valoare de adevăr absolut este faptul că partenerul/a are propria poveste de viață, propriul trecut și propriul filtru prin care vede și înțelege lumea. Ceea ce poate părea, pentru cineva, rea intenție și lipsă de atenție, pentru altcineva este doar o zi obișnuită. Dacă pentru cineva „sigur” există un motiv în spate, pentru altcineva poate nici nu există pe radarul atenției. Fără să ne dăm seama, venim în relații cu aceste presupuneri și proiecții pe care ni le-am dezvoltat în relațiile noastre de atașament primare, cu părinți, bunici, unchi, mătuși, profesori sau cu orice alte persoane de referință din dezvoltarea noastră.
Dacă ne-am obișnuit, de exemplu, să credem că nu suntem importanți pentru mama (pentru că nu ne sună și așteaptă să o sunăm noi), o să căutăm argumente în relația actuală care să ne confirme această temere. Ce putem face în astfel de momente și desincronizări este să ne arătăm așa cum suntem și așa cum ne simțim și să vedem ce putem agrea de comun acord.
Lipsa vulnerabilității și poziționarea unul împotriva celuilalt
Intimitatea reală se construiește prin onestitate față de noi, în primul rând, și, apoi, prin curajul de a-i povesti celuilalt care este experiența noastră internă. Odată ce mi-am dat seama că e posibil să presupun lucruri despre celălalt și să proiectez pe el/ea dinamici din trecutul meu, este important să pot să deschid subiectul și să-mi reamintesc că suntem adulți, implicați în relație din proprie inițiativă, din drag și sentimente calde, așa încât discuția să devină orientată spre soluții de găsit împreună. Nu e vorba despre cine are dreptate, cine „știe mai bine”, cine câștigă, ci despre cum ne putem susține reciproc în propia poveste.
Lipsa aprecierii și a recunoștinței
Prinși în vâltoarea vieții de zi cu zi, e posibil să pierdem din vedere ce ne-a adus împreună, ce ne place la celălalt, de ce ne-am ales și cum ne face viața mai frumoasă și mai împlinită să fim împreună. Poate credem că celălalt știe că e iubit și apreciat și, „dacă se schimbă ceva, anunțăm noi”. De fapt, s-ar putea să se schimbe ceva în bine de fiecare dată și cu fiecare gest prin care îi amintim partenerului că e important pentru noi, că îl vedem, că îl apreciem și iubim așa cum e.
Alina Marin este psihoterapeut format în Analiză Tranzacţională, trainer certificat în Process Communication Model şi Emotional Assertiveness, lector la Fundația Calea Victoriei și susține, din 30 septembrie, cursul Cine (mai) sunt eu în relaţii?
Foto: Freepik
