Când eram mică, eu chiar credeam că părinții mei știu tot. Dacă mama îmi spunea „nu ieși cu părul ud că faci meningită” sau „trebuie să mănânci tot din farfurie dacă vrei să fii sănătoasă”, trebuie că așa și era.
Ani la rândul, am trăit cu frici care nu erau ale mele și cu reguli care nu mai au sens pentru cine sunt azi. Le-am preluat din iubire și le-am dus mai departe din loialitate. Până când am simțit că nu mai pot.
Acum, la 52 de ani, învăț să mă dezvăț. Și nu, nu e ușor. Dar e atât de eliberator!
1. Vinovăția de a face… nimic
„Iar stai degeaba? N-ai și tu ceva mai bun de făcut?” – o întrebare pe care o aud și-acum în capul meu, de fiecare dată când mă așez pe canapea. Știu că ai mei nu aveau intenții rele, dar au reușit să-mi planteze în minte ideea că odihna e un păcat și că productivitatea e un fel de religie.
Am învățat târziu că să te oprești nu înseamnă lene, ci grijă de sine. Că dacă beau o cafea pe balcon, uitându-mă la nori, fără telefon în mână, nu pierd timp, ci îl recuperez. „Self-care isn’t selfish. It’s survival.” Grija de sine nu e egoism, e supraviețuire. Am citit chestia asta mai demult și a rămas cu mine.
2. Frica de a spune ce simt și ce cred
În familia mea, „nu vorbi așa cu mine!” era reacția standard când încercam să explic ceva. Indiferent de ton, fir logic sau emoție, toate păreau un atac la persoană. Așa că am învățat să tac. Să spun ce simt doar în jurnal sau în gândul meu.
Azi (încă) învăț să mă exprim fără frică. Le spun și copiilor mei: „Ai voie să spui ce simți. Dar hai să ne ascultăm cu blândețe”, „ai voie să nu fii de acord cu mine, dar cu argumente”, „ai voie să nu-ți placă mâncarea pe care am gătit-o, dar îți pregătești tu altceva”. Și da, îmi cer scuze când greșesc. Ceva ce părinții mei n-au făcut niciodată, dar ce bine că eu pot schimba tradiția!
3. Corpul meu nu trebuie să-și ceară scuze
Am trăit ani la rând într-o stare de luptă cu oglinda. Am auzit de atât de multe ori că sunt prea cocoșată, că-mi stă părul prea sârmos, că nu sunt destul de slabă sau de feminină. Că sunt „pălugă” și n-am de ce să port tocuri, încât am ajuns să cred fiecare cuvânt.
Așa că mi-am petrecut tinerețea, anii aceia în care noi toți suntem proaspeți și frumoși de la mama natură, cu un milion de complexe.
Azi, deși corpul meu a îmbătrânit, deși am fire albe și mă dor oasele înainte de ploaie, în sfârșit am încredere să dansez, să merg pe munte și să râd până rămân fără aer. Nu mai vreau să trăiesc sub tirania cântarului și, mai ales, vreau să trăiesc cu trupul meu, nu împotriva lui.
4. Frica de risc: „Nu e sigur, mai bine stai pe locul tău.”
Am ratat ocazii frumoase doar pentru că „s-ar putea întâmpla ceva”. În copilărie, era o excursie cu colegii, o petrecere de zi de naștere sau un concert. În tinerețe, un job mai bun, o căsătorie care m-ar fi dus la Londra, o a doua facultate pe care mi-o doream pentru sufletul meu.
Acum, învăț că e OK ca viața să nu fie sigură. Niciodată n-a fost. Dar uneori, exact acolo unde e puțin disconfort, e și cea mai faină magie.
5. „Hărnicuță și cumințică”: după ce o viață ai spus „bine”
Am crescut cu diploma de „cea mai silitoare”, „cea mai cumințică”, „cea mai hărnicuță”. Furnicuța-Hărnicuța primea aprecieri de la bunici și vecini care îmi spuneau ce fată cuminte sunt. Îmi plăcea? Să fiu sinceră, da. Dar și nu. Pentru că, în spatele acelor laude, se ascundeau, de fapt, niște cerințe ale căror standarde nu le stabileam eu: nu deranja, nu ridica tonul, nu greși, nu încerca, nu contesta. Doar ajută, doar muncește, doar zâmbește frumos.
Această cumințenie mi-a îngropat, ani întregi, curajul de a fi eu însămi, ba chiar și curiozitatea de a afla cine sunt eu însămi. Nu mi-am pus întrebarea „ce vreau cu adevărat?” pentru că nu era loc de vrut. Era, în schimb, o grămadă de loc pentru responsabilitate, grijă pentru ceilalți, tăceri obositoare, politicoase, sterile.
Acum învăț că nu-s mai puțin valoroasă dacă spun că nu pot sau nu vreau. Că nu e rebeliune să am limite. Ci sănătate curată. Și că lumea nu se va prăbuși dacă mă aleg pe mine. „Cumințenia” nu trebuie să fie o cușcă, ci o alegere conștientă. Dacă ești blândă din frică, nu e blândețe. E doar frustrare în pijamale roz.
Dacă și tu ai reguli moștenite care simți că te strâng, azi e o zi bună să le probezi din nou. Poate unele nu-ți mai vin și le poți lăsa în urmă. Te vei simți mult mai confortabil în convigeri noi, croite de tine, pentru tine, pe măsura, gustul și nevoile tale de-acum!
Foto: Freepik
