Oricine ar trebui să ajungă, măcar o dată în viață, la Vatican. Dacă nu îmboldit de o miză spirituală sau religioasă, măcar pentru a străbate, la pas, locul poate cel mai încărcat de istorie din Europa apuseană.
Înălțate, dărâmate și reconstruite în mai multe etape în secolele XII-XVII, zidurile acestei veritabile „cetăți a lui Dumnezeu” închid între ele un extraordinar patrimoniu cultural, alcătuit din arhitectură ecleziastică și civilă, sculptură antică și modernă, decoruri somptuoase, dar și capele, galerii și logii pictate de cei mai străluciți artiști ai Renașterii. Fatalmente, o incursiune de câteva ceasuri în acest vastisim amplasament nu l-ar putea acoperi integral în mod adecvat. Unele etape – sau exponate – sunt însă cu neputință de ocolit, fie și pentru semnificațiile sau însemnătatea lor în contexte istorice și culturale mai ample. În cele ce urmează, voi încerca să propun trei asemenea obiective.
Capela Sixtină
Poate că primul dintre ele s-ar cuveni să fie Capela Sixtină, numită astfel după Sixt al IV-lea, suveranul pontif care a pus să fie construită, în anii 1473–81, finanțând în parte cheltuielile. Capela Sixtină, unul dintre cele mai spectaculoase repozitorii din întreaga istorie a artei, a fost pictată de-a lungul a șase decenii (1481-1541). Succesiunea celor trei etape ale realizării decorațiilor în frescă marchează, totodată, înlănțuirea celor trei vârste ale Renașterii (timpurie, matură și târzie).
Mai întâi, în anii 1481-82, a fost pictat ciclul de fresce – cu scene din Vechiul și Noul Testament – realizate de cei mai eminenți pictori toscani și umbrieni ai vremii: Sandro Botticelli, Domenico Ghirlandajo, Pietro Perugino, Pinturicchio, Luca Signorelli. A urmat, apoi, în intervalul 1508-12, eroica luptă a lui Michelangelo cu bolta capelei, încununată de cel mai îndrăzneț program iconografic din modernitatea timpurie, cu un foarte complex – și personal – substrat teologic. În fine, în anii 1535-41, tot Michelangelo pictează teribila frescă a judecății finale, mărturie a unei noi epoci istorice (a scindării creștinismului și a conflictului religios), precum și a unei etape de acute tribulații de ordin spiritual.
Stanzele lui Rafael
Într-un inefabil dialog cultural cu capela Sixtină, al doilea obiectiv ar trebui să fie „Stanzele lui Rafael”. Este vorba, mai precis, de suita de patru săli decorate în frescă, în anii 1508-24 de Rafael Sanzio și colaboratorii săi.
Acest sector din compartimentarea palatului apostolic include unele dintre cele mai subtile și elevate alegorii ale spiritului, dintre care cu precădere impresionantă – prin subtilitate și măiestrie artistică – este alegoria filosofiei („Școala din Atena”) în care, într-o splendidă înălțare a picturii la demnitatea intelectului, Rafael a distribuit diverși artiști contemporani, preponderent toscani, în rolurile unora dintre filozofii antici: Heraclit este Michelangelo, Bramante îl „joacă” pe Euclid, chipul lui Aristotel îi aparține lui Antonio da Sangallo, în vreme ce rolul lui Platon, cum era și firesc, îi este rezervat lui Leonardo da Vinci, cel mai enciclopedic și speculativ artist al vremii.
Museo Pio-Clementino
Al treilea obiectiv predilect în circuitul muzeal al Vaticanului, nu fără o particulară conexiune cu frescele celor doi mari rivali din epoca Renașterii, ar trebui să fie galeria de sculptură antică, inaugurată în 1771 cu titulatura „Museo Pio-Clementino” (în memoria papilor Clement al XIV-lea și Pius al VI-lea). Nucleul simbolic al acestei formidabile colecții de statui, reliefuri, inscripții etc., instalat în așa-numita „Cortile delle statue”, este grupul statuar „Laocoon și fii”, descoperit miraculos în 1506 și achiziționat la scurt timp de papa Iuliu al II-lea, care inaugura astfel colecția pontificală de antichități din Cortile di Belvedere, în arealul extinderii ulterioare a palatului apostolic.
Impactul exercitat de această capodoperă a antichității asupra artei din epocă, imediat după descoperire, a fost colosal, fiind vizibil la scurt timp în figurile eroice pictate de Michelangelo pe bolta Capelei Sixtine. Dacă artiștii Renașterii erau fascinați îndeosebi de corporalitatea torsionată a personajelor, ulterior a prevalat expresivitatea lor patetică, Laocoon fiind sursa majoră de inspirație pentru sculptura barocă. Consacrarea grupului statuar a survenit însă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, odată cu înfiriparea „idealului clasic”, identificat de Johann Joachim Winckelmann, fondatorul istoriografiei artei, în „nobila simplitate și măreția calmă”.
Drastic decupate din continuitatea parcursului, aceste trei obiective conturează suficient de elocvent – atât direct cât și prin implicații – centrul istoric, artistic și cultural al acestui mirabil conglomerat, sanctuar, palat și muzeu deopotrivă. Preferabilă rămâne însă, în limita posibilului, vizita exhaustivă, deopotrivă prin culoarele, sălile şi capelele Vaticanului, dar şi panoramic, peste secolele şi etapele de construcţie, decorare şi instalare a patrimoniului artistic.
Cosmin Ungureanu, curator de artă europeană, este lector la Fundația Calea Victoriei, unde va susține online cursul Comorile Vaticanului, începând cu 3 iunie.
Foto: Freepik, Needpix, Flickr, Facebook
