1 din 5 copii din Europa e victima unei forme de abuz sexual sau a violenței. În aproximativ 85% dintre cazuri, abuzatorul e o persoană din cercul de cunoscuți și de încredere al victimei. Copiii abuzați evită să spună cuiva de rușine și din teama de consecințe...
Filmul „Apropierea/Too close” surprinde eforturile unei mame singure, Andrea, care dorește să construiască o nouă viață pentru cei doi copii ai săi. Contextul este cu atât mai dramatic încât fetița ei, Pirko, a fost abuzată sexual la vârsta de doar nouă ani de către partenerul mamei sale de la acea vreme. Deși închis pentru fapta săvârșită, abuzatorul este eliberat înainte de termen, lucru ce îngreunează viața familiei. Astfel, Andrea este nevoită să lupte împotriva traumelor trecutului, a mentalității satului în care trăiește și a legislației precare pentru a-și proteja copiii.
Panoul de promovare se vede suficient de clar chiar și de la câțiva pași distanță. Mai ales ochii Andreei, înghețați pe suprafața cartonată. Groază? Neputință? Epuizare? Resemnare? Furie? Nu am putut decide imediat.
Titlul filmului trona mare, scris cu litere cursive: „Apropierea”. Cu toate că sunt de părere că varianta în engleză „Too close” nu-și găsește întreaga semnificație în această traducere. Mai jos, era trecut numele regizorului, Botond Püsök, iar deasupra, pe brațul Andreei: „Când frica devine putere”. Nu știu dacă poziționarea a fost intenționată, dar efectul scontat a fost semnificativ. În completare, pe masa de lângă, se înfățișau adevăruri groaznice despre situația abuzului sexual asupra minorilor.
Nu am avut curajul necesar pentru a le citi din prima, iar după ce le-am parcurs pe toate, am avut nevoie de un moment de detașare și de o sticlă de apă, așa că am ieșit pentru câteva minute. Zeci de oameni forfoteau în jur.
De sus, se vedea dealul artificial cu gazon pe care, ca de fiecare dată când am trecut pe aici, erau copii care râdeau și se jucau. I-am numărat: 10 fetițe și un singur băiețel. Mă întreb dacă aș putea vedea din exterior dacă unul dintre ei trăiește o poveste ca a lui Pirko. Pirko e fata Andreei, care a fost victima unui abuz, iar agresorul nu a fost nimeni altul decât fostul partener al mamei. Ai putea, oare, citi în ochii victimei, dacă buzele îi sunt pecetluite de frică, rușine și incapacitatea de a înțelege, și să o identifici? Să-i spui că nu este singură?
Cu aceste gânduri m-am întors. Oricât de mult m-am documentat asupra filmului și ori de câte ori am văzut trailer-ul, nu m-au putut pregătit suficient pentru ceea ce urma să văd și, mai ales, pentru ceea ce urma să simt.
Viața bate filmul
Filmul „Apropierea/Too Close” este unul dintre cele trei pelicule nominalizate la Premiile Gopo pentru „Cel mai bun film documentar”. Acesta prezintă povestea unei mame, de profesie actriță, a cărei fiică, de numai nouă ani, a fost abuzată sexual de partenerul său de la acea vreme. Abuzul s-a desfășurat în timp ce mama era însărcinată cu al doilea copil, abuzatorul fiind tatăl biologic al acestuia și fiul pastorului din sat. După ce victima a avut curajul de a-i împărtăși mamei prin ce a trecut, iar abuzatorul a recunoscut fapta, bărbatul a fost condamnat la 5 ani, o lună și o săptămână de închisoare. Totuși, el a executat doar trei, fiind eliberat pentru bună purtare. Întors în sat, abuzatorul se comportă de parcă „a avut loc un divorț normal”, ba chiar se apropie de casa dărăpănată în care trăiesc mama și cei doi copii și dorește să obțină custodia băiatului său. În cele din urmă, reușește să primească doar dreptul de a-l vedea, „grație” legislației existente.
Cu riscul de a mă repeta, nu am dat nume intenționat în acest fragment, întrucât scenariul este doar o matriță în care se poate potrivi, înfiorător de bine, fiecare dintre noi. „Andrea ar putea fi mama oricui, iar fiica ei ar putea fi sora sau prietena oricui”, a spus Botond Püsök într-un interviu pentru Docuart.
În plus, comunitatea în care trăiește familia Andreei nu trebuie văzută prin filtrul naționalității, întrucât oricare alta poate fi în loc. Accentul cade pe concepția îngustă, încă tipică mai ales așezărilor rurale, unde să fii fiul feței bisericești locale cântărește mai mult decât faptele.
„Există viață după moarte”
Regizorul surprinde naturalețea, realitatatea, adevărul prin puterea simplă a faptelor. Pelicula nu se definește prin spectaculos, cum nici viața nu este de altfel. Totuși, punând cap la cap toate scenele, se obține un produs cu un impact mult mai profund asupra spectatorului decât orice efect special.
Am simțit deznădejdea din privirea Andreei, în momentele în care fuma. Am simțit neliniștea continuă a lui Priko în momentele în care era expusă. Am simțit până și frustrarea inocentă a mezinului care nu era capabil să înțeleagă de ce trebuie să fie prizonier în propria curte.
Pe lângă sensibilitatea frustă a realității, filmul mai iese în evidență și prin alte elemente emblematice. Modul în care imaginea satului și a abuzatorului sunt conturate, difuz, pe parcurs, este doar unul dintre ele. „Agresorul, satul sunt prezentate doar așa cum le percep personajele mele: ca o umbră, ca o bârfă pe la spate, ca o tensiune constantă, pentru că s-ar putea să se întâlnească”, continuă Püsök pentru aceași sursă. Acuzațiile făcute de cei din sat la adresa Andreei sunt concentrate în anumite puncte cheie pe parcursul filmului și sunt dublate de un fundal de șoapte, ceea ce creează o stare de sufocare.
Un echivalent vizual se regăsește în desenele lui Pirko, care sunt foarte sugestive pentru modul în care adolescenta transpune situația din afară în interior. Tăcerea din ochii ei, zâmbetele anemice, retragerea în sine sunt doar câteva dintre comportamentele surprinse la o primă vedere.
La capătul opus, după dorința pusă de Andrea în momentul suflării în singura lumânare de pe tortul pe care copiii ei i l-a făcut pe ascuns, situația familiei se îmbunătățește. Reușesc să părăsească satul, iar portretul din finalul filmului întărește, într-adevăr, ideea că „există viață după moarte”, după cum susține protagonista în timpul dezbaterii de după.
Pelicula vine în sprijinul unei campanii de conștientizare a pericolulului mult prea real al abuzurilor sexuale în rândul minorilor. „Oamenii știu că există. Dar, ca sentiment, li se pare mai aproape de ficțiune decât de realitate”, declară Püsök.
S-a decis o rulare a filmului pe data de 16 mai, ora 19:00, în cinematografele Cinema City din toate orașele țării, astfel încât să-i aducă pe cât mai mulți față în față cu adevărul și, mai ales, să le insufle curaj victimelor care nu pot vorbi.
1 din 3 copii abuzați nu spune niciodată ce a pățit, iar un copil care nu are curajul să vorbească devine, pur și simplu, un copil pus la colț. În plus, unii copii nici măcar nu conștientizează că au fost abuzați. De aceea, adulții au datoria să rupă tăcerea în privința abuzurilor asupra minorilor. Dacă aveți cea mai mică bănuială că un minor este abuzat, apelați 119, Numărul Unic Național Pentru Copii.
