Make Life Magic

Lecția de frumusețe pe care ți-o predă o boală greu de învins

După ce am învins cancerul, mi-am dat seama de ce sunt atât de frumoasă!

Sunt extrem de atractivă atunci când sunt încrezătoare. În zilele mele bune, când sunt sigură că am fost productivă, m-am machiat și îmbrăcat frumos și, eventual, ascult în căști piesele care îmi saltă pasul pe stradă, știu sigur că nu voi trece neobservată. Poate că par puțin plină de mine, dar așa este. Mă consider o tânără femeie frumoasă, amuzantă și deșteaptă. Sunt extrem de încrezătoare în propriile puteri și îmi place să mă joc cu viața. 

Însă situația nu fost mereu aceeași. Nu am avut vreodată mari probleme cu stima de sine, dar am trecut printr-o perioadă care m-a determinat s-o iau de la capăt și să învăț din nou, de la zero, cum să mă apreciez. Deși nu este un secret, nu sunt nici extrem de vocală pe tema asta și nu prea îmi place să vorbesc despre lupta mea – câștigată – cu cancerul. Încă încerc să îmi procesez într-un mod sănătos și corect sentimentele și să extrag lecțiile de viață din această experiență. Și, poate cel mai important, nu vreau ca oamenilor să le fie milă de mine sau să se simtă prost pentru mine. Până la urmă, sunt o învingătoare!

„M-am simțit trădată de propriul corp”

În 2019, când am aflat că am cancer, mi-am pierdut încrederea în mine. Nu mă consideram frumoasă, mă simțeam trădată de propriul corp și nu suportam privirile pline de o milă sinistră de la străini sau cunoscuți. Eram pe nicăieri în relația mea cu mine. 

În situațiile atât de delicate, pur și simplu, nu te poți ascunde. Ești vulnerabil și se cunoaște. Asta e incredibil de inconfortabil. În plus, când ești bolnav și ai nevoie de tot felul de otrăvuri pentru a supraviețui, corpul tău se schimbă. Fața, tenul, expresiile, postura, tot. Ajunsesem să arăt atât de diferit încât, fără a exagera sau a folosi metafore, nu mă mai recunoșteam în oglindă. Imaginea mea și felul în care străinii se uitau la mine începuseră să îmi erodeze stima de sine. 

Schimbările radicale, care ți se impun de împrejurări, au un impact psihologic foarte mare. Te dărâmă și pierzi controlul asupra multor părți ale vieții tale. Primul pas, pentru mine, a fost să țin frâiele strâns în domeniile în care puteam. 

„Voiam să îmi dovedesc că viața mea nu se termină aici”

Eram încă la facultate când am primit diagnosticul și am început tratamentul. Învățam fie în amfiteatru, când aveam cum, fie din spital, fie de acasă. Am candidat și pentru o bursă Erasmus, pe care știam că, foarte probabil, nu o voi putea onora, dar am încercat. Am și intrat la prima opțiune: Viena. Am luat note foarte bune în sesiunea de vară. După începutul vacanței de vară, nu m-am lăsat să stau în casă să îmi plâng de milă. Dacă nu voiam ca alții să o facă, nu o făceam nici eu. Cu pași mici, începeam să mă simt mai puternică.

„Eram un fel de Benjamin Button, doar că mai vesel”

Odată cu terminarea schemei de tratament, am devenit nerăbdătoare să văd primele semne ale sănătății, care, parcă, apăreau prea lent și prea puțin. Însă pot spune că am fost martorul propriei reîntineriri. Eram un fel de Benjamin Button, doar că mai vesel. Când ești martorul propriei metamorfoze, parcă te susții în procesul de transformare. Așa am ajuns să îmi recunosc și frumusețea exterioară. Încetul cu încetul. Pas cu pas, am început să îmi apreciez trăsăturile, care se accentuau pe rând, pe măsură ce mă făceam bine. Tenul, sprâncenele, roșul în obraji. Chiar și azi, în zilele în care nu mă simt încrezătoare, mă concentrez pe ceva ce îmi place. Poate îmi stă bine părul, poate îmi strălucește tenul, poate sunt pensată frumos. Și brusc, mă simt mai bine. 

„Stima de sine e ca mersul la sală”

Am avut răbdare cu mine. Stima de sine e ca mersul la sală, devine din ce în ce mai ușor de practicat, pe zi ce trece, atâta timp cât ești consistent. A te accepta, ierta, aprecia, iubi, necesită timp și dedicare. A fost greu să accept, atât boala cât și faptul că m-a trădat propriul corp, dar am reușit. Realitatea mea asta era, nu puteam să o schimb, dacă mă concentram tot timpul pe faptul că nu mai arăt la fel sau că nu trăiesc normal pentru un tânăr. Puteam schimba ceva doar cu răbdare, prin a fi înțelegătoare cu mine și nevoile mele și prin a fi sinceră cu mine. Nu în ultimul rând, prin a face tot ce e posibil să îmi ajut corpul să lupte, iar după chimioterapie, să își revină. Faptul că am trecut prin niște schimbări majore, m-a ajutat, ulterior, să îmi apreciez mai mult corpul. Am schimbat perspectiva de la aspect, la capacitate. Corpul meu a învins boala relativ repede. Și mă mândresc cu el. Asta îl face frumos. 

„Stima mea de sine este acum aproape indestructibilă”

Cred că vorba englezească „fake it ‘till you make it” este cât se poate de adevărată. În zilele în care nu pășești cu încredere, încalță o pereche de bocanci și prefă-te că mergi hotărât. Cu cât ne antrenăm mintea și o obișnuim cu o anume atitudine, cu atât mai reală devine. Pentru mine a funcționat. Am primit multe complimente despre energia cu care ieșeam din casă, chiar și când eram pe tratament. În timp, chiar am adoptat într-adevăr o atitudine încrezătoare și puternică. 

Am devenit o femeie încrezătoare, nu datorită faptului că am trecut peste o boală grea, ci datorită modului în care am făcut-o, felului în care nu am renunțat la mine. Port respect pentru mine acum pentru că am trecut prin niște etape în care m-am redescoperit și am învățat multe despre mine. Stima mea de sine este acum aproape indestructibilă pentru că știu ce-mi poate pielea și am încredere că, orice s-ar întâmpla, voi fi bine. Frumusețea interioară ne-o și clădim, iar cu cea exterioară ne putem juca. 

Frumusețea e în ochii privitorului. Ție îți place ce vezi în oglindă?

Foto: Pexels