Se făcea că eram la birou, că urma ziua de naștere a prietenei mele și că-i comandasem un buchet superb printr-o firmă de curierat. Și se mai făcea că nu aveam niciun leu cash la mine.
Acum, imaginați-vă un om în toată firea (adică eu), într-o clădire hiper modernă de birouri, cu cartela de acces la gât, implorându-mi colegul să preia el buchetul de flori ca să nu fiu nevoită să privesc curierul în ochi fără să-i dau ceva extra (transportul era plătit prin aplicație). Mai imaginați-vă alt om în toată firea (adică el), acceptând cavalerește să preia sarcina ingrată, deși era măcinat de același pui de anxietate.
De ce ne simțim obligați să lăsăm „ceva”?
Unii oameni lasă „ceva” ca să se simtă importanți. Alții pentru că vor să sprijine persoana care le oferă un serviciu, să contribuie la un venit decent sau să se bucure de bucuria persoanei respective. Unii pentru că știu că vor reveni într-un loc și își asigură spatele. Și mai sunt unii care lasă „ceva” din jenă. Iar alții au convingerea că „așa se cuvine”.
Schadenfreude: ce vină are capra vecinului?
Descoperă ce înseamnă cuvântul nemțesc și de ce e, de fapt, uman să ni se (mai) pună pata pe capra vecinului.
joi, 17 noiembrie 2022
Sunt concluziile la care am ajuns după ce, în birou, a început o discuție aprinsă despre cum procedăm în relație cu curierii din viața noastră. Trebuie sau nu trebuie plătiți extra? Văd dacă le lăsăm niște bani prin aplicație? Știu ei că noi le-am dat banii? De ce vrem să știe că noi le-am lăsat bacșișul?
Am observat o segregare clară: colegii mai copți (cei cu mai mulți trandafiri prinși în buchetul vieții) tind să considere că bacșișul este o lege nescrisă în relație cu oamenii care prestează servicii pentru noi și, de altfel, singura garanție pentru servicii viitoare de calitate.
Colegii mai cruzi (cu mai puțini trandafiri prinși în buchetul vieții), pe de altă parte, spun așa: curierii au un job, sunt plătiți pentru asta, așa cum și noi ne primim salariul fără să ne așteptăm să primim bacșiș pentru că venim la birou și ne facem treaba. Dacă alegem să muncim cu zâmbetul pe buze, e treaba noastră, nu o facem în speranța că mai primim ceva în plus la leafă.
Curierii pandemiei
Eu îl cunosc pe curierul care vine acasă. Știu cum îl cheamă, știu că are doi copii. În pandemie, a fost singurul om care a venit frecvent la ușa noastră, iar când am făcut Covid, l-am avertizat la telefon să lase pachetul jos și să mă sune de la ușă să-i dau codul ca să nu riscăm să-l molipsesc cu ceea ce numai a simplă viroză n-a semănat. Mi-a urat: „Sănătate, doamnă!”. Dar aveam deja istorie: odată, a venit cu un pachet și era o căldură de ți se topea asfaltul sub tălpi. I-am oferit un pahar cu apă rece. Altă dată, părea obosit și i-am cedat o ciocolată cu rom (aveam două, dar a fost un sacrificiu pentru că ador ciocolata cu rom). La rândul său, a avut răbdare să mă-ntorc de la magazin, m-a ajutat să completez formulare de retur, iar câinele nostru nici nu-l mai latră.
Cu el e simplu: când am, îi dau. Când n-am, nu-i dau. Și e OK în ambele variante.
Într-adevăr, argumentul unui coleg a fost că, dacă tu comanzi două mese pe zi și-o carte, să zicem, asta înseamnă trei curieri. 30 de lei pe zi doar pentru tips e cam mult. Deci ar fi un sistem nefuncțional.
Tu știi cine sunt vecinii tăi?
Cum ne-a adus mai aproape unii de alții o spargere dată într-un apartament din blocul în care locuiesc.
marți, 8 noiembrie 2022
Dacă locuiești la etajul 8, ai comandat 3 baxuri de apă și liftul e stricat, parcă nu te lasă inima să nu dai ceva pentru efortul omului de a căra apa pe scări. Pare că, în relația cu curierii, lucrurile sunt guvernate de omenie, rațiune și nevoia bilaterală de a menține sistemul funcțional.
Dar cine plătește, totuși, curierii?
Datoria de a plăti acei oameni revine firmei de curierat care îi angajează. Plăcerea de a-ți arăta recunoștința este o chestiune de alegere, influențată de tot felul de detalii. Am sau nu o bancontă de 5 sau 10 lei la îndemână. Are sau nu are sens să dau bacșiș, având în vedere că am plătit deja trasportul când am făcut comanda? Dacă am de-a face cu un curier care mi-a vărsat sucul peste cartofii prăjiți, e morocănos sau consideră că trebuie să cobor să iau un colet greu pentru că nu găsește loc de parcare, parcă mi-aș ține banii-n buzunar.
De ce să înlocuiești frustrarea cu un zâmbet
Fiecare om pe care-l întâlnești are propriul bagaj emoțional pe care îl cară în spate. Cu ce ajută să mai adaugi o piatră?
vineri, 14 octombrie 2022
În general, tindem să plătim suplimentar pentru servicii de la om la om: chelnerul care ne servește masa și își dă silința să râdă la glumele noastre, coafeza de a cărei bună dispoziție de moment depinde bună dispoziția noastră viitoare (căci părul crește, dar crește încet), maseurul care-ți ne ia durerea de spate cu mâna... Și așa mai departe.
Însă curierii sunt într-o zonă gri: prestează un serviciu, ne-au salvat în pandemie, ne salvează și acum, când n-avem timp de cumpărături în format fizic. Ba chiar devin un pic prietenii noștri și sunt singurele persoane cărora chiar le răspundem la telefon, indiferent dacă suntem în biroul șefului, în cadă sau la epilat. Există un cod nescris care-ți dă dreptul să întrerupi orice dacă spui: „Îmi cer scuze, sună curierul”. În plus, sunt singurii oameni cu care acceptăm să ne dăm întâlnire fără să stabilim ora („Ne vedem azi.” „Azi la cât?” „AZI”).
În concluzie, pare că lumea nu va sta-n loc dacă uneori nu vei lăsa nimic curierului. Milenialii zic că-i OK. Dar nici nu se va cutremura pământul dacă, atunci când poți, faci ziua mai frumoasă omului care-ți face viața mai ușoară. Singurul lucru pe care l-am trecut cu toții, indiferent de vârstă și metehne, la „obligatorii” sunt „mulțumesc” și-un zâmbet cinstit.
Foto: Pexels
