Am doi copii. În România sunt puțin peste suficient: unul e acceptabil în urban, gargarele oribile cu familia și procreerea venite de la te miri ce ONG-uri cu agende dubioase sau de la politicieni de vârsta a doua exaltați de promisiunea unui viitor fecund alături de fete de-abia ieșite din adolescență, n-au efect aupra sporului natural al românilor.
La Eilat, în sudul Israelului, o țărișoară neverosimilă, de proporțiile Republicii Moldova, care are 70 de ani de existență, să ai doi copii, la vârsta mea, e exotic. Patru mai bine, cinci se țin eficient unii după alții. Șase mai rar, e drept. Familiile sunt mari și extinse în orice fel: oameni din toată lumea se adună pe plaja încă foarte caldă a lui noiembrie. Se vorbește amestecat în rusește și ebraică, în franțuzește și ebraică, în olandeză și ebraică. Chipurile sunt și ele blonde și bucălate sau aspre și cu piele smeadă. Bătrânii sunt încălțați de tineri sau înveliți în prosoape când ies din apă sau înveliți, mai bine spus, într-o tandrețe care încarcă tot aerul de dulceață. Mici și mari, bătrâni și tineri, israelienii sau evreii rătăciți prin lume par să înțeleagă familia într-un mod care, din afară, se vede admirabil. Ca pe un fir invizibil, care-i leagă unii de alții, dar nu-i înrobește. E puțină apăsare la acești mediteraneeni estici, mai hedoniști chiar decât ceilalți mediteraneeni, copiii lor par mai liberi să fie copii, bătrânii lor mai puși pe șotii, adulții lor de vârstă mijlocie mai puțin consumați de viața de zi cu zi și de nesfârșite dramolete familiale.
E mai multă acceptare sub cerul deșertului Neghev și al Mării Roșii, poate asta vine de la poveștile vechi cu regele Solomon care a iubit-o pe regina din Saba sau de la Moise care a despărțit apa mării în două sau chiar de la decizia lui Dumnezeu de a-i lăsa pe evrei să rătăcească prin deșert până când toți cei născuți în sclavie au murit, ca doar oamenii liberi să ajungă pe Tărâmul Făgăduinței. Când ai în ADN-ul neamului tău libertatea, poate că viața e mai ușor de trăit.
