Mai am puțin și fac 50 de ani. Nu știu când au zburat. Am impresia, uneori, că am trecut direct de la 30 la 50, ca și cum ar lipsi două decade întregi din viața mea. Îmi dau seama că sunt anii în care mi-am crescut copilul și l-am adus din stadiul de nou născut la cel de tânăr adult. Acele două decade au trecut cu viteza fulgerului, cu un milion de lucruri frumoase și un alt milion de lucruri dificil de gestionat. Au trecut ca o bătaie de aripă de fluture care te atinge pe obraz și te face să te simți deopotrivă emoționată și surprinsă. Duci mâna la obraz, unde încă simți mângâierea, apoi privești cu zâmbetul pe buze zborul fluturelui care te-a atins și care își continuă zborul mai departe, tot mai departe.
În aceste două decade, nu am fost prea atentă la mine însămi pentru că am avut alte lucruri care mi-au captat interesul. Poate de aceea sunt acum atât de mirată când îmi spun: „În curând, împlinesc 50 de ani”. 50. Ce cifră rotundă, dolofană, ca o minge, ca un mijloc perfect (deși nu cred că voi prinde 100 de ani, totuși). Mă privesc în oglindă și am momente în care nu mă recunosc.
Riduri, rotunjimi de șolduri, „lucruri” care se lasă. Ochii nu mai au strălucirea de altă dată și, sinceră să fiu, nici nu mai văd prea grozav fără ochelari. „Poate mai bine așa”, îmi spun și râd singură.
Nici machiajul nu se mai așează cum se așeza. Dacă folosesc dermatograf, pleoapele îl intind și mă simt ca un ursuleț panda. Pielea e mai uscată, mai subțire, par mai fragilă per total și mi-e greu să accept că m-am schimbat atât de tare. Mai încerc o cremă nouă, am crescut destul de mult bugetul pentru că mi-e limpede că e nevoie de mai mult decât era acum 10 sau 20 de ani. Însă, la finalul zilei, oricâți bani ai da pe creme, vârsta tot se vede. Și e un pic de tristețe în acest proces. Aș fi ipocrită să nu recunosc.
Cum să abordăm machiajul la vârsta matură
Atenția se mută pe prospețime, hidratare și aspect odihnit.
luni, 6 iulie 2026
Nu mai am zvâcul de altă dată, am devenit mai precaută, mai greu de urnit, plec doar în vacanțe programate, cu cazare aranjată de acasă, am nevoie de confort, de liniște. Ufff...
Dar eu cât de frumoasă mai sunt?
Mai sunt frumoasă, de fapt? În Japonia, oamenii celebrează înaintarea în vârstă. Să mă mut în Japonia? Nu cred. Aș putea, în schimb, să mă celebrez eu. Sau hai să nu exagerăm. Măcar să accept ideea, într-un mod cât mai real și blând. E simplu să accepți că îmbătrânești la modul declarativ. Pot chiar să scriu pagini în șir despre celebrarea înaintării în vârstă, pot găsi o grămadă de motive de bucurie (sunt relativ sănătoasă, am o mulțime de amintiri frumoase, am o familie, am câteva pasiuni care îmi fac în continuare plăcere). Dar realitatea e că simt, mai degrabă, un mare nod în gât când mă privesc cu atenție în oglindă și abia dacă mai recunosc fata de 20 de ani care venise în București, gata să cucerească lumea.
Așez mental diferite versiuni ale mele, ca pe niște păpuși Matrioșka. Eu mică, eu în prima zi de școală, emoționată, de mână cu mama. Eu la liceu, furișându-mă la fumat, eu în prag de Admitere la facultate, eu picată și suferind de rușinea eșecului. Eu peste un an, în sfârșit studentă, mutată în Capitală, descoperind cât costă detergentul de vase și traiul independent, în general. Eu la primul meu job din București și brățara din argint cumpărată pentru că mi-a fost rușine să refuz o vânzătoare insistentă. Eu și iubirile mele, apoi Marea Iubire, apoi casa, copilul, viața în alt ritm (atunci se rupe filmul cronologic, de parcă cineva ar fi dat play pe repede înainte), eu azi.
50 de ani: arta de a simți fericirea
Fericirea se cultivă, se antrenează și se alege!
miercuri, 22 aprilie 2026
Am toate frumusețile mele în mine, odată cu vârstele prin care am trecut. Toate versiunile mele sunt conținute în ceea ce sunt eu azi, așa cum eu, cea de azi, voi fi conținută în versiunea mea de peste 10, 20 sau chiar 30 de ani (cu puțin noroc).
Oare cum mă voi privi în oglindă la 80 de ani? Voi zâmbi amuzată cu gândul la mine, cea de azi, care se simțea bătrână? Probabil.
Dacă mă gândesc bine, nici la 20 nu mă bucuram deplin de cât de tânără eram. Mi se părea ba că-s grasă, ba că-mi stă părul umflat. Mereu era ceva acolo, o critică nesuferită pe care vocea din capul meu o scotea la suprafață când mă priveam în oglindă.
Azi, la aproape 50 de ani, am înțelepciunea să iau în brațe versiunile din trecutul meu, să mă privesc cu îngăduință și blândețe în versiunea de azi și să ridic privirea cu mai puțină teamă spre versiunea mea dintr-un viitor îndepărtat. Sunt încă frumoasă, am fost și ieri, voi fi și mâine. După standarde diferite, desigur. Dar orice ființă vie păstrează frumusețea devenirii sale și pe aceasta chiar merită să o căutăm în oglindă.
Foto: Freepik
