De ce mintea „te minte” fără să vrei

Te-ai certat vreodată cu cineva despre cum a decurs de fapt o conversație? Îți amintești clar ce ai spus tu, ce a răspuns persoana cu care te-ai certat, tonul și felul în care a decurs conversația. Cel mai probabil și el sau ea ar spune că își aduce aminte la fel de clar, dar versiunile voastre nu se potrivesc. Niciunul dintre voi nu minte (sau nu are impresia că minte) și fiecare dintre voi este convins de versiunea sa.  Care este adevărul? 

Problema este convingerea, nu versiunea evenimentului. Mintea noastră nu funcționează ca o cameră video care înregistrează evenimentele și le redă identic la cerere. Funcționează ca un povestitor care completează golurile, ca să obții o poveste coerentă, chiar dacă unele bucăți sunt modificate, amestecate sau inventate.

Care este motivul pentru care mintea noastră modifică adevărul? Realitatea în care trăim este plină de informații, iar mintea noastră nu le poate procesa pe toate. Ca să facă față, creierul folosește scurtături - reguli care de obicei funcționează bine, dar câteodată produc erori. De exemplu, intri într-o cameră întunecată și vezi o formă nedefinită pe un scaun.

Creierul o interpretează instant drept „haine aruncate pe scaun” pentru că este cea mai probabilă explicație (dar nu și singura). De cele mai multe ori această scurtătură te ajută, ca să nu fie nevoie de fiecare dată când vezi un obiect straniu să ghicești ce este. Însă, uneori te poți înșela (de exemplu dacă te așezi pe scaun fără să verifici și îți dai seama că era o persoană deja așezată pe acel scaun). 

Certitudinea nu are legătură cu acuratețea

În 1995, un bărbat pe nume McArthur Wheeler a jefuit două bănci din Pittsburgh cu fața unsă cu suc de lămâie. Citise undeva că sucul de lămâie poate fi folosit drept cerneală invizibilă și a tras concluzia că asta îl va face invizibil pentru camerele de supraveghere. Nu și-a acoperit fața în timpul jafului, iar când poliția l-a arestat câteva ore mai târziu, arătându-i propria imagine de pe casetă a fost șocat de faptul că sucul de lămâie nu l-a ajutat. „Dar am pus suc!”

Povestea reprezintă punctul de plecare pentru un fenomen bine documentat: oamenii cu cunoștințe reduse într-un domeniu tind să-și supraestimeze competența, tocmai pentru că nu au suficientă informație ca să-și dea seama cât de puțin știu. Din nefericire, nu este vorba despre o categorie specială de oameni care pot fi păcăliți de propria minte în acest fel. Ne poate afecta pe toți. Este vorba despre o senzație de certitudine care vine la pachet cu lipsa de cunoștințe pe care o ai despre un subiect și este greu de identificat și greu de chestionat.  

Există un alt mecanism care face situația să fie și mai dificilă. Instinctiv, cauți informații care îți confirmă părerea deja formată și treci mai repede peste cele care o contrazic. Dacă ești convins că un coleg te evită, vei observa fiecare moment în care pare distant și vei uita momentele în care a fost cald sau prietenos. Fiecare confirmare întărește convingerea inițială, iar convingerea inițială filtrează ce observi după aceea.

Ți-am prezentat câteva mecanisme care funcționează ca niște capcane, îndreptându-te către concluzii pripite sau greșite. Din păcate, aceste mecanisme sunt greu de modificat pentru că funcționează la nivel automat, schimbându-ți percepția înainte ca tu să îți dai seama că e ceva greșit. Totuși, e ceva ce poți să faci ca să-ți antrenezi mintea să fie mai ascuțită și mai ușor de păcălit. Data viitoare când ești complet sigur pe ceva - o amintire, o interpretare, o decizie luată rapid - pune-ți o singură întrebare: pe ce se bazează de fapt certitudinea asta? 

Cristiana Francesca Răileanu este psiholog și lector la Fundația Calea Victoriei unde susține, în perioada 27-31 iulie, Școala de Vară - Iluzii psihologice: cum ne păcălește mintea.

Foto: „Trădarea imaginilor", 1929, a pictorului suprarealist René Magritte